Uneori mă gândesc oare la al câtelea număr se va opri șirul cu volume despre Cuviosul nostru drag? Oare se va opri vreodată? Nădăjduiesc să nu se întâmple prea curând. Așa izvor, de la Hristos curgător, ce curge cu atâta voioșie dintr-un suflet în altul cu atâta putere, cu atâta limpezime… Minunat este Dumnezeu, Care ne mai îndulcește zilele, greutățile, singurătățile prin dragul Său și dragul nostru Cuvios Gherontie!
Cred că nu se lasă Cuviosul până când nu cucerește inima fiecărui român și apoi, de se vor găsi traducători iscusiți, să îndulcească și alte popoare cu bunătățile sale, cu dragostea sa. Pe unde nu a reușit să ajungă, purtător de trup fiind, iată că ajunge acum când este numai duh. Și nu ai cum să fii supărat că nu l-ai cunoscut, rușinat că nu l-ai prețuit, că nu l-ai observat, că nu l-ai înțeles… Cuviosul este atât de viu printre noi încât nu ai cum să spui că pentru că nu ai văzut, de aceea n-ai crezut.
Poate că acele biserici peste biserici cu nenumărate turle peste turle, cu legături peste legături, pe care le desena sfinția sa, seamănă cu nesfârșitul, minunatul și întortocheatul chip prin care intră Cuviosul în viețile noastre. De la o fotografie sau de la o postare pe internet, de la o mărturie dintr-o carte sau de la însăși coperta cărții, de la o vorbă aruncată întâmplător, de la o bombonică sau o lumânare, de la lucruri atât de mici s-a format parcă o horă în care tot mai mulți oameni intră și îl află acolo pe Cuviosul. Când îl afli însă pe Cuviosul, afli bucuria și nădejdea care sunt din Dumnezeu.
L-am cunoscu pe Cuviosul cu vreo trei ani în urmă. S-a așezat smerit la ușa chiliei mele. Un Acatist xeroxat. O fi sfântul a cărui priveghere urmează zilele astea, așa am gândit. Fiind de rând la biserică, am luat Acatistul, al cărui titlu nu l-am citit cu prea multă atenție, și l-am dus la strană. Imediat mi-am dat seama că nu are legătură cu niciun sfânt prăznuit în săptămâna aceea, așa că l-am transferat, grăbită, pe o masă în trapeză, urmând să îl pun la locul lui când voi avea timp.
La vreo săptămână-două după această întâmplare, a rânduit Dumnezeu să ajung pentru prima dată la Mănăstirea Cășiel. Pe lângă dorința de a vorbi cu părintele Serafim, o mai aveam și pe aceea de a o întâlni pe Daniela, o nevoitoare ce viețuiește aproape de mănăstire și se ascunde sub chipul nebuniei pentru Hristos. Am aflat însă de la maici și despre alt nebun pentru Hristos, despre un cuvios Gherontie. Ascultam cu drag tot felul de povestiri de-ale maicilor despre acest nebun pentru Hristos, dar doar atât, fără să îmi închipui că îl voi cunoaște şi eu cândva sau că voi povesti și altora despre întâlnirea mea cu el. A doua zi, la plecare, am primit de la maici o fotografie și primele două volume cu mărturii despre Cuviosul Gherontie. Am citit aceste cărți pe nerăsuflate, apoi am împărțit comoara și cu maicile. Așa a intrat Cuviosul în obștea noastră.
Făcusem imediat legătura că acel Acatist de la ușa chiliei mele era de fapt al Cuviosului, acum de negăsit în toată mănăstirea. Am căutat, mâhnită, acest Acatist prin toate locurile posibile și imposibile, pe unde aș fi putut să-l găsesc. Îi promiteam Cuviosului că, dacă îl voi găsi, îi voi face 40 de acatiste, însă nimic. Într-o seară, după Pavecerniță, apăsată de supărare, mi-am spus că nu mănânc nimic până nu găsesc Acatistul și am rămas în biserică să mai finalizez unele lucruri, căci oricum nu aveam idee pe unde să mai caut. Dintr-o dată, fără să îmi dau seama de ce, m-am îndreptat spre un dulap în care ținem pomelnicele și icoanele pentru fiecare zi din an. Am ridicat de prima dată atâtea dosare câte a vrut Dumnezeu și parcă o mână nevăzută mi-a oferit Acatistul mult căutat, al Cuviosului. Acest fapt mi-a umplut inima de o mare bucurie, pentru intervenția vădită a Cuviosului.
Monahia Tavita,
Schitul Poiana Maicilor
