Am tot amânat să scriu despre Cuviosul Gherontie, pentru că nu sunt în stare să cuprind în cuvinte imaginea duhovnicească a unui titan al duhului, care a fost acest sfânt contemporan, nebun pentru Hristos. Voi încerca să redau nişte frânturi de amintiri despre el, așa cum l-am cunoscut.
Prima dată l-am întâlnit la mănăstirea în care viețuiam în urmă cu 23 de ani. Când m-am dus eu prima dată la acea mănăstire, maicile îmi povestiseră deja destul de multe despre „isprăvile” acestui cuvios nebun pentru Hristos şi abia așteptam să îl cunosc. Acolo venea adesea şi stătea destul de mult. Se simțea bine, având parte de slujbe frumoase. Şi-a făcut apariția într-o bună zi: un chip luminos, care degaja multă pace şi o dumnezeiască bucurie, pe care o transmitea totdeauna celor din jur, cu prisosință. Prezenţa lui îți schimba imediat starea, te bucurai să-l vezi, te simțeai bine în prezenţa lui. Te întâmpina mereu cu o glumă sau o vorbă de duh, dar lucru uimitor era că, atunci când avea să îți spună ceva special ţie şi mai erau alte persoane de față, o făcea fără să privească la tine, dar tu știai precis că pentru tine a spus-o. Cum se întâmpla aceasta nu știu, e o minune!
M-am atașat imediat de el şi l-am îndrăgit foarte mult pentru felul lui de a fi. Nu aveai cum să nu-l iubeşti, pentru că el transmitea multă dragoste şi avea din destul pentru toată lumea.
Ne certa dacă făceam risipă de pâine
Era prezent mereu la toate slujbele, pe care le trăia, iar în rest era printre noi peste tot, la toate atelierele. Mai tăia şi lemne în timpul dintre slujbe. La masa de obște venea doar duminica, după slujbă. El zicea că mănâncă la trapeza muncitorilor, dar numai Dumnezeu ştie dacă mânca acolo, căci mai mult postea.
Miercurea şi vinerea, am observat că mânca numai seara târziu, un colţ de pâine. Dacă găsea un colţ de pâine arsă, pe care n-o dorea nimeni, el pe aceea o mânca. Aproape că avea un cult pentru pâine. Socotea că este binecuvântată şi făcea mare caz şi ne certa rău dacă vedea că facem risipă de pâine.
Odată a văzut câinele care, de sătul ce era, stătea cu un codru de pâine la gură şi nu-l mânca. A venit tulburat, ne-a certat că am aruncat la câine pâine mai multă decât poate mânca el şi ne-a spus că a luat-o de la gura lui şi, probabil, a pus-o deoparte să i-o dea mai târziu.
Altădată, a găsit o bucată de pâine mucegăită şi s-a supărat pe noi şi ne-a zis mâhnit: „Uite-așa, o mănânc eu să mă îmbolnăvesc, decât să se risipească!”.
Monahia I.,
Râmnicu Vâlcea
