L-am cunoscut pe Cuviosul Gherontie în anul 2005, când eram studentă la Alba Iulia, în serile de rugăciune de la catedrală. Știam despre sfințenia Cuviosului de la Daniel, un coleg mai mare, și nu mi-a trebuit mult timp să îl remarc și să mă bucur de prezenţa lui harică, plină de seninătate și candoare. În preajma Cuviosului, parcă îmi vedeam nimicnicia și de multe ori eram cuprinsă de frică, împletită cu bucurie: frica omului păcătos care se află în fața unui sfânt și bucuria că acest om al lui Dumnezeu are puterea de a mă ajuta. Și cu adevărat Cuviosul m-a ajutat pe parcursul vieții.
În primul rând, i-am simțit ajutorul în anii studenției, când îl rugam să mă pomenească în rugăciuni și îi lăsam câte un pomelnic. De fiecare dată am simțit puterea rugăciunii lui și parcă îl văd aievea cum mă radiografia atunci când îl abordam, se închina până la pământ, mă lovea cap în cap cu cineva, glumea (însă întotdeauna cu sens), mă gâdila sau uneori mă ignora, ca să-și continue rugăciunile.
Am simțit cu adevărat că este un sfânt în momentul în care m-am întâlnit cu el în curtea catedralei și, foarte serios, m-a întrebat: „Ce face tatăl tău?”. Eu am izbucnit în plâns și i-am spus: „Cuvioase, rugați-vă pentru el că este bolnav!”. Cuviosul mi-a spus: „Stai liniștită, că se va face bine!” şi, într-adevăr, cu ajutorul Cuviosului s-a însănătoșit.
Prof. Anca-Cristina Chirilă,
Dâmbu, jud. Mureş
