Mănăstirea Râmeţ, judeţul Alba
În timpul liceului, prin anii 1993-1994, am mers la Mănăstirea Râmeţ cu câţiva prieteni de-ai mei din copilărie.
Ne făcusem un obicei să mergem pe jos la mănăstire, fie prin Teiuş, fie prin Sloboda. Atunci ne-am dus prin Teiuş, iar undeva aproape de Stremţ ne-am întâlnit cu părintele Gherontie, care venea înspre Teiuş, tot pe jos, de la mănăstire. Îl mai văzusem de câteva ori prin Alba Iulia, dar nu ştiam cine este.
Când ne-a văzut, a grăbit pasul înspre noi. S-a oprit în faţa mea, mi-a luat mâna, mi-a sărutat-o şi mi-a spus: „Sărut mâna, părinte!” Eu am vrut să-mi trag mâna şi i-am spus: „Eu nu sunt părinte! Sunt doar la liceu!”
După aceasta, părintele şi-a văzut în continuare de drum. La fel şi noi. Am luat-o cu toţii ca pe o întâmplare amuzantă. Nici nu-mi trecuse până atunci prin gând să ajung preot. Eram un om credincios şi atât. Gândul înspre teologie mi-a venit prin anul 1996, când am şi intrat la facultate. După ce am fost hirotonit, mi-am amintit de întâmplarea cu părintele şi am simţit că a fost o profeţie.
A fost singura dată când am vorbit cu dânsul. L-am mai văzut la Catedrală de câteva ori, dar l-am privit doar de departe. Îmi amintesc că mergea la troiţa din faţa Catedralei şi făcea închinăciuni şi metanii foarte multe. Ulterior, am aflat de la colegi preoţi faptul că era nebun pentru Hristos, ceea ce m-a ajutat sa înţeleg într-o altă lumină întâmplarea cu dumnealui. Avea un fel de a fi, care transmitea ceva!
(Pr. Marius Morariu, Gârbova de Jos, jud. Alba)
