Cu mulţi ani în urmă, lucram ca salariat civil la Centrul Militar Judeţean Vâlcea. Era perioada în care Cuviosul Gherontie venea mai des la noi acasă.
Ca de obicei, dimineaţa, când trebuia să plecăm la serviciu şi ne grăbeam să ajungem la timp şi eu şi soţul meu, părintele Gherontie nu dădea niciun semn de grabă, nelinişte sau agitaţie. În general nu îşi termina rugăciunile, nu era îmbrăcat, iar noi insistam să se facă gata mai repede, întrucât mie îmi ridica imediat condica de prezenţă, după ora de intrare stabilită în Centrul Militar. Într-un final, am reuşit să ieşim din casă, iar Cuviosul, curios să vadă unde lucrez, m-a însoţit tot drumul. Pe tot traseul, ba se oprea să se uite în vitrine, ba strivea cu piciorul chiştoacele de ţigări, ba se răsucea uitându-se în spate, de jur împrejur, şi striga după mine să îl aştept.
În sfârşit, ajung la serviciu, dar după ora la care ar fi trebuit să mă prezint. Ofiţerul de serviciu, aşa ca printr-o minune, nu plecase cu condica, uitându-se spre poartă să vadă dacă mai vine cineva. Apar eu şi Cuviosul. În faţa porţii de la intrarea în Centrul Militar era o baltă. Cuviosul a intrat în mijlocul ei şi s-a aşezat în genunchi, rugându-se cu voce tare: „Doamne, ajut-o şi pe netoata asta! Ajut-o pe netoata asta!” (exact aşa cum îmi ziceau mie şefii cei mari câteodată).
Ofiţerul de serviciu stătea în capul scărilor, uitându-se mirat la el cum se ruga acolo în genunchi şi cu voce tare. Desigur că nu era permis, altora le făcea observaţie dacă se opreau în faţa porţilor Comandamentului fără un motiv plauzibil. Cuviosul lua câte o pietricică de jos şi o arunca în porţile de fier ale Centrului, zicând: „Doamne, ajut-o şi pe ea! Doamne, ajut-o să scape şi de necazurile pe care le are! Că nu poate, Doamne! I se dă în cap, Doamne! I se dă în cap!”.
Ofiţerul de serviciu a rămas blocat, nu a îndrăznit să-i zică nimic şi nici cu condica de prezenţă nu s-a mai dus la timp. Bineînţeles că a trimis comandantul după el, făcându-i mustrarea de rigoare. Iar ofiţerul i-a zis: „Domnule comandant, vă rog să mă iertaţi, dar am întârziat cu condica, deoarece la poartă este un individ care stă în genunchi şi nu înţeleg ce zice despre dumneavoastră, despre personalul unităţii şi ceva în legătură cu doamna O.”. Ulterior, am fost chemată de comandant să dau explicaţii despre incidentul produs. Bineînţeles că a trebuit să îi ofer unele amănunte despre persoana părintelui Gherontie, astfel încât să îl fac să priceapă că este un creştin ortodox ca şi mine, dar care are curajul să mărturisească pe Dumnezeu, să se roage în public şi să dea în vileag anumite nedreptăţi. Ah, atunci să fi scris eu tot ce a spus şi a dezvăluit Cuviosul! Ştiam exact ce cuvinte a folosit… Minunea mare a fost că nici ofiţerul de serviciu, nici comandantul nu au ieşit să-i zică ceva sau să-l apostrofeze şi nici împotriva mea nu au luat vreo măsură. Sunt ani de zile de la întâmplare.
În acea perioadă, eram acuzată pe nedrept în multe privinţe, chiar aveam probleme mari la serviciu, dar ca prin minune au început să se rezolve toate rând pe rând. Târziu, mi-am dat seama că toate aceste lucruri au fost posibile datorită rugăciunilor insistente făcute de „Gheronţel”, aşa cum îmi plăcea deseori să îl alint.
Cu siguranţă, Dumnezeu l-a trimis şi să vină la noi acasă şi să meargă cu mine tot drumul până la serviciu şi mai ales să se roage în faţa porţilor Centrului Militar. Numai Dumnezeu ştie cât ne-a ajutat atunci şi de atunci încoace, cu rugăciunea.
Să nu ne uiţi, Cuvioase Părinte, că nici noi nu te vom uita niciodată!!!
C.O.
