În primii ani de mănăstire, ca soră începătoare şi mai apoi ca maică, Cuviosul dorea să luăm masa de dimineaţă sau prânzul cu dânsul.
Ce făcea?! Ne servea cu roşii bine coapte şi dulci. Asta nu era tot. Ne ruga apoi să turnăm foarte multă miere şi zahăr peste roşiile gata tăiate şi să mâncăm. Nu se prea încumeta nimeni, roşiile dulci + miere + zahăr… Poate doar maica Antonina (Dumnezeu să o odihnească!), dânsa îşi amesteca toate în farfurie. Nici nu apucam să ne dezmeticim ce se întâmplă, că părintele zicea: „Hai, să punem sare, ca sarea în bucate!”.
Cuviosul jubila de fericire şi bucurie, făcuse treabă foarte bună, ne îndemna la masă. Greu puteai să faci ascultare. Strâmbam din nas. Cine ar fi putut mânca aşa ceva? Roşii potroacă, mai sărate decât zeama de varză murată, după ce că erau şi dulci ca mierea şi zahărul?! Părea de nemâncat şi totuşi mâncam, pentru că părintele Gherontie ne ruga aşa de frumos! Se bucura dacă mâncam fără a comenta prea mult: o dată, de două ori, de trei ori, în numele Preasfintei Treimi.
Pilda de viaţă ce voia să ne-o spună era că, în viaţă, când zici că e bine, că totul este dulce ca mierea, atunci totul se poate schimba în ceva sărat! Dar, mai ales, multă răbdare pe calea vieţii acesteia cu bune şi rele, cum ne ies în cale.
M.A.
