Avem în obște o soră pe care tare o necăjește alergia, mai ales când începe să citească la strană. A citit volumele, dar nu apelase niciodată la Cuviosul. Într-o noapte nu mai putea… a strănutat până a obosit și nu putea dormi nicicum. A luat cumva cu îndoială poza Cuviosului, să vadă „dacă chiar funcționează”, și i-a spus : „Cuvioase, nu mai pot, ajută-mă! Cum i-ai ajutat și pe alții, ajută-mă și pe mine!”. Apoi a mai strănutat o dată și, când să înceapă să strănute a doua oară, după ce apucase să tragă puternic aer în piept, s-a oprit brusc.
Astfel de coincidențe nu există. A înțeles foarte clar că „e pe bune”. Nu mai pățise niciodată așa ceva! În următoarea perioadă s-a mai repetat același episod în alte două nopți, cu aceeaşi ispită, aceeaşi „intervenție salvatoare” care a „funcționat”, și apoi gata. De atunci nu a mai avut probleme noaptea, dar nici nu doarme fără poza Cuviosului.
Altădată, aceeași soră a trebuit să plece cu treabă în oraș cu o mașină a mănăstirii, care era ceva mai mare și pe care nu o mai condusese până atunci. A luat poza Cuviosului din chilie, a pus-o pe bord și a pornit. Acasă ne-a povestit că toate au mers strună, a găsit locuri de parcare, a fost perfect. Dar uitase poza în mașină și ceruse voie să meargă să o ia.
Persoana pe care o întrebase probabil se gândea de ce nu poate lăsa poza în mașină (ținem de obicei în mașini o poză de-a Cuviosului) sau de ce îi trebuie fix în clipa aceea, dar răspunsul ei a fost tare simplu și direct: „Păi, eu nu pot dormi fără Cuviosul!”. A sunat simpatic, dar e adevărat, căci ea, la propriu, nu poate dormi fără Cuviosul. Îl ține mereu lângă pernă, în cazul în care iar o necăjește alergia și nu poate dormi.
Sora Roberta,
Mănăstirea Sărăcineşti
