Părintele Gherontie este o Bucurie! O mare Bucurie!
Încerc să-mi aduc aminte când l-am întâlnit prima dată. La Tismana? La Horezu? Dar părintele era pretutindeni! Ce a făcut să fie fratele meu mai mare sunt începuturile duhovniceşti la Sfânta Mănăstire Ciolanu. Aici, în duhul Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, am început urcuşul şi căderile, iar faptul că părintele îşi are obârşia de aici m-a apropiat şi mai mult de dânsul. Oricum, m-am întâlnit cu părintele înainte de 2005, când am stat cu dânsul o lună la Ierusalim, în turnul Aşezământului românesc de pe strada Shivtei 46, împreună cu părintele ierodiacon Dosoftei de la Cernica, căruia părintele Gherontie îi tot încerca răbdarea.
Erau minunaţi amândoi! Părintele Gherontie cu felul sau vesel, aparent năstruşnic, prin care ne spunea vederea duhovnicească în pilde, iar părintele Dosoftei într-o tăcere nevoitoare, mereu atent spre interior în luptele nesfârşite ale dânsului. Eu venisem cu părintele Dosoftei, iar părintele Gherontie cu maicile, care aveau grijă de el, în special maica Marina de la Sfânta Mănăstire Viforâta.
La aşezământ, pe terasă, era o cabină de duş. După o zi de închinat la sfintele locuri din cetate, prin căldura Ierusalimului, maicile m-au rugat să-l spăl pe părintele Gherontie. Zis şi făcut. L-am spălat ca pe un bebeluş. Toate bune, l-am îmbrăcat cu schimburi curate, dar a doua oară când l-am spălat am înţeles vederea duhovnicească a părintelui şi nevoinţa nebuniei pentru Hristos pe care şi-o asumase. Mă tot luptase un gând păcătos (de parcă numai unul) şi îl primisem. Şi ca să-mi arate, să mă iertaţi, părintele a făcut un foarte mic răhăţel, iar eu n-am mai uitat importanţa spovedirii gândurilor, mai ales a celor pe care le primim.
La fel, fiind căzut, întunecat, în faţa Mitropoliei Olteniei mă întâlnesc cu părintele. Bucuros, merg spre dânsul. Se uită lung la mine şi-mi zice: „Nu te cunosc!”. Ruşinat, am lăsat capul în jos. Imediat m-a luat de mână şi m-a dus în faţa raclei Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului, a Sfintei Muceniţe Tatiana şi a Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah şi m-a pus să mă închin. M-am luminat şi uşurat mult. Cred că asta se întâmpla în 2008.
Într-o noapte, în acel turn clopotniţă, unde pe scări aveam paturile ultimele de sus, veniseră pentru Sfânta Lumina foarte mulţi pelerini. Trezindu-mă, l-am surprins pe părintele Gherontie cu mâinile ridicate în rugăciune. Gândul m-a purtat spre Sfânta Irina Hrisovalanta. A doua zi, părintele, ştiind că l-am văzut, s-a prefăcut că a băut şi este ameţit.
De fiecare dată când se întâlnea cu mine în Cetate, în Biserica Sfântului Mormânt, îmi cânta iar şi iar, melodios, duios, dureros: „Ierusalime, Ierusalime, mi-e aşa de dor de tine!”. Cu toate că îmi doream să ajung la Mănăstirea Sfântul Sava şi am avut şanse 100%, vorba părintelui ierodiacon Flavian de la Pătrunsa, am rămas cu mare dor de Locurile Sfinte. Părintele Gherontie, după rânduiala Bunului Dumnezeu, a sfârşit minunat în Ţara Sfântă, iar părintele Dosoftei, la Sfântul Munte.
Sunt multe de spus. Încerc să fiu mereu cu Domnul, cum era şi este părintele Gherontie. Aşa cum întunericul nu poate cuprinde lumina şi Hristos a înviat! Dumnezeu există! Să-l rugăm pe părintele Gherontie, aşa cum şi Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos mijloceşte pentru noi, să fim cu Domnul nostru Iisus Hristos aici, acum, în prezent, neîncetat, şi acum şi pururea, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu.
Protos., Dr. Sava Vintilă,
Arhiepiscopia Râmnicului,
Spitalul Judeţean Râmnicu Vâlcea
