Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui!
Sunt părintele Ioan Mihail Dan din Alba Iulia şi cred că trebuie să aduc şi eu mărturie despre faptele minunate pe care le-am trăit în preajma Cuviosului Gherontie.
Pe părintele Gherontie l-am văzut de multe ori prin curtea catedralei din Alba Iulia sau prin parcuri, împreună cu vagabonzii, cerşetorii şi cu cei fără casă. Întâmplările sunt din perioada 1995-2000, dar nu am fost atent la dânsul. Ba aş putea să spun că mai mult mi-au atras atenţia cerşetorii, în sensul că-mi inspirau milă, cereau milă, ieşeau în faţă. Părintele nu cerşea, nu inspira milă, era întotdeauna curat şi nu mirosea asemenea celor cu care îl vedeam destul de des şi cu care eu lucram. În acea perioadă eram consilier eparhial cu probleme sociale al Arhiepiscopiei de Alba Iulia. Avea barba totdeauna tunsă corect, hainele curate, destul de ponosite zic eu, era un anumit duh de umilinţă, de smerenie, nu ieşea în evidenţă prin nimic fizic. Nu se uita în ochii interlocutorului când vorbea cu el, dădea mult din mâini, din cap, mişcări specifice unui bolnav psihic, aveam impresia că vorbeşte fără rost, în afara subiectului, că nu se poate închega o convorbire cu el. Ba am mai şi auzit de tot felul de situaţii penibile în care era eroul principal: în Catedrală, în timpul slujbei, se pusese cu spatele la Sfântul Altar şi cu faţa la ieşirea din Biserică şi se apleca cu capul la pământ şi se uita la Sfântul Altar printre picioare, vorbea tare în timpul slujbelor şi multe alte giumbuşlucuri, unele menite să-l ascundă şi să pară ceea ce nu era, altele erau cu dedicaţie pentru cineva anume din biserică sau pentru mai mulţi.
La acea vreme nu ştiam nimic despre Cuviosul Gherontie, despre mănăstire, despre suferinţe, nimic despre viaţa dânsului. Era un om oarecare. Îl vezi pe stradă sau într-o altă situaţie, îţi faci o impresie din ce vezi la prima vedere şi cam atât. Iar prima impresie a fost aceasta: un om bolnav psihic. Însă nu era periculos; ba mai mult, avea un fel de bunătate care te îndemna să zăboveşti cu privirea la el, să te bucuri un pic de bunătatea pe care o întrezăreai în spatele gesticulaţiei specifice. Cel care mi-a atras atenţia şi m-a determinat să fiu mai atent la ce văd a fost Gheorghe Păcurar care era, în acea vreme, inginer de sistem la Proiect S.A. La prima atenţionare i-am răspuns că vorbeşte prostii. Am fost un pic mai atent la Cuviosul Gherontie şi nu am înţeles de ce domnul inginer mi-a spus: „Fratele Gherontie este sfânt!”. La a doua atenţionare am devenit şi mai atent, pentru că aveam tot respectul pentru domnul Gheorghe Păcurar şi ştiam că nu este un om uşor de manevrat sau prea credul. Nu am văzut nimic sfânt la Cuviosul Gherontie şi am început să mă îndoiesc de capacitatea de discernământ duhovnicesc a d-lui Gheorghe Păcurar. Atunci am avut o discuţie un pic mai aprinsă cu domnia sa şi a plecat de lângă mine cam şifonat; dar nu pentru că i-am pus eu la îndoială capacitatea de a discerne, ci pentru că domnia sa avea de la mine pretenţii mai mari: nu înţelegea cum nu puteam să văd faţa duhovnicească a Cuviosului Gherontie. „Cel duhovnicesc toate le judecă, toate le înţelege, dar pe el nimeni nu-l poate judeca!” (I Corinteni 2, 15) Aşa că, destul de nelămurit şi cu sufletul îndoit, dar şi destul de incisiv, m-am apropiat de Cuviosul, să-l disec, să-l înţeleg, să-l fac să îmi arate tot ce se poate arăta. Trebuia să-mi găsesc argumente cu care să-l „combat” pe d-l Gheorghe Păcurar.
L-am întâlnit pe Cuviosul Gherontie în faţa Catedralei ortodoxe din Alba Iulia. Era ora 12:00. Băteau clopotele la Catedrala romano-catolică. Cuviosul făcea închinăciuni la baza scărilor, cu faţa către intrarea în catedrală. L-am abordat cu o întrebare foarte banală: „Ce faci, frate Gherontie?”, iar acesta, fără să mă bage în seamă aparent, cu mişcările unui bolnav psihic şi cu multă gălăgie zicea: „Să ne rugăm! Să ne rugăm! Este ceasul doişpe! Să ne rugăm!”. Îl priveam foarte circumspect şi pătrunzător, încercând să văd dincolo de gălăgia şi faţada aparentă. L-am privit în jur de 30 de secunde cum se închina teatral, atingând pământul cu mâna şi apoi ridicând mâinile cât putea de sus, balansându-se în faţă şi în spate şi făcând gălăgie. Cuviosul, văzând insistenţa mea, după ce a repetat de nu ştiu câte ori: „Să ne rugăm!” a zis: „Dar părintelui consilier îi este ruşine să se roage cu mine!”. Iar reacţia mea a fost: dacă vreau să stau de vorbă cu el, trebuie să mă apropii de el! Am început să fac închinăciuni împreună cu Cuviosul Gherontie, care începuse să strige şi mai tare. Se uita lumea la noi ca la mirare! Eram părintele consilier, mă ştiau toţi. Pe de o parte îmi ziceam: se sminteşte lumea că mă vede făcând circ! Pe de altă parte îmi ziceam: „Ce este greşit? Fac închinăciuni şi mă rog! Gălăgia o face el!”.
S-a încheiat episodul închinăciunea de la ora 12 şi mi-am zis: să continuăm discuţia. Însă nu pot pune o altă întrebare dacă nu am primit răspuns la prima. „Ce faci, frate Gherontie?”, l-am întrebat a doua oară. Mi-a răspuns printr-o altă serie de vorbe care nu aveau de-a face nimic cu un dialog civilizat şi logic. Mi-am zis: mai încerc şi a treia oară: „Ce faci, frate Gherontie?”. M-a străfulgerat cu o privire lucidă şi clară cum nu am mai văzut decât o dată în viaţa mea, la un alt părinte de asemenea foarte duhovnicesc şi mi-a răspuns: „Mulţumesc! Bine!”. Şi brusc a început să vorbească din nou tare, aparent fără noimă. Mărturisesc că atât de mult m-a surprins reacţia, luciditatea, claritatea, profunzimea, bunătatea, francheţea, firescul şi simplitatea răspunsului, încât îmi este foarte greu să redau acum ce am simţit în momentul acela. Timpul de care am avut nevoie să-mi revin şi să înţeleg ce se întâmplă l-a folosit Cuviosul Gherontie şi s-a îndepărtat cu gălăgia şi măscăriile de rigoare. Am rămas în faţa catedralei să rumeg acest prim cuvânt al unei convorbiri care s-a întins pe parcursul câtorva zile.
A doua zi l-am văzut din nou prin curtea catedralei, m-am apropiat, am salutat şi am încercat să continui dialogul început cu o zi înainte. Toate încercările erau sortite aceloraşi răspunsuri fără noimă, gălăgie şi gesticulaţie teatrală. Atunci l-am întrebat: „De ce nu te uiţi în ochii mei când vorbeşti cu mine?”. Nici această întrebare nu a fost altfel decât altele şi a fost gratificată cu acelaşi tip de răspuns, însă eu am avut acelaşi gând ca şi cu o zi înainte: degeaba trec la altă întrebare până nu primesc răspuns la prima. E ca un dialog al surzilor. Am întrebat şi a doua oară. Părintele se păstra în reacţiile, cuvintele şi gesticulaţia defensivă obişnuită. Când am întrebat a treia oară: „De ce nu te uiţi în ochii mei când vorbeşti cu mine?”, m-a străfulgerat cu aceeaşi privire lucidă, blândă, plină de bunătate, dar în acelaşi timp tăioasă şi în faţa căreia nu puteai să vrei să te disculpi şi mi-a răspuns: „Aşa cum te uiţi tu în ochii femeilor când vorbeşti cu ele?”. M-am tras la propriu o jumătate de pas în spate şi am devenit foarte atent, rareori am reuşit o aşa concentrare: „Cine eşti tu, măi părinte? Ce ştii tu? Ce vezi tu? Ce vorbe sunt astea?”. Dialogul s-a încheiat înainte să înceapă.
A treia zi, veneam către Arhiepiscopie. Cuviosul ieşea pe poarta catedralei, iar eu eram cam la 30-40 de metri. Ştiind că îl voi aborda (deja învăţasem că răspunde corect doar când pui întrebarea a treia oară), a început să vorbească tare, de departe: „Am fost să mănânc! Aici la maici! Aici la poartă! Tare bine se mănâncă la maici! Am băut şi un pahar de vin! Bun vinul! Foarte bun vinul! Să mergi şi frăţia ta să mănânci! Este mâncare pentru toată lumea! Maicile dau la toţi să mănânce! Poţi să bei şi un pahar de vin! Dar frăţiei tale nu-ţi ajunge vinul cât a mai rămas la maici!”. Dacă la prima parte a vorbirii se uita după avioane, la ultima propoziţie m-a fulgerat din nou cu acea privire care te pătrunde până în măduva oaselor, însă plină de bunătate şi fără să condamne. Eram într-o perioadă în care beam foarte mult, eram nemulţumit de aceasta, încercam din răsputeri să mă redresez, nu puteam, îmi turnam în pahar plângând. Nu m-a văzut nimeni beat, aveam principii de viaţă, aveam obiective şi munceam mult să le ating. A fost o perioadă de dezechilibru sufletesc foarte intensă. Prietenii apropiaţi nu au sesizat-o şi acest părinte o vedea. A treia parte a dialogului nostru a fost un monolog. Eu nu am putut zice nimic. Mi-am revenit cam în două-trei zile.
Mă spovedesc de prin anii ’90 la părintele Ioan, stareţul de la Afteia. M-am dus special să-l întreb: „Aţi auzit de fratele Gherontie? Ştiţi cine este? Ce părere aveţi?”. Răspunsul a fost foarte scurt: „Fratele Gherontie?!?!”, însă intonaţia, poziţia capului, mimica feţei, felul cum a schimbat tema discuţiei, pauza făcută după această scurtă interogaţie mirată, mi-au deschis posibilitatea de a înţelege un răspuns nespus, care m-a pus şi mai mult pe gânduri. Cine este, măi, acest părinte?!
Dialogul început cu Cuviosul Gherontie a mai avut câteva episoade sau – mai bine spus – câteva schimburi de cuvinte pe parcursul mai multor întâlniri, însă nu sunt destul de matur duhovniceşte să vă pot mărturisi ce mi-a mai spus părintele că vede în sufletul meu. Pot, însă, să vă spun că număr pe degetele de la o mână persoanele pe care le-am întâlnit în viaţa mea (până la 50 de ani) şi la care am găsit atâta bunătate, francheţe, nejudecare şi capacitate de discernere cuprinse într-un răspuns simplu, scurt, dat la o întrebare uneori exprimată, iar alteori nerostită. Am simţit cum s-a rugat pentru mine, pentru fiecare din scăderile pe care mi le-a semnalat şi cum am primit ajutor ca urmare a rugăciunilor cuvioşiei sale. Acesta a fost începutul!
Într-un an am fost la Hramul Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia. Mănăstirea era în construcţie şi era un altar de vară făcut din foastănă de brad, foarte larg. Timpul era aproape de începerea Sfintei Liturghii, trebuia să vină Arhiepiscopul, nu am avut vreme să dau mâna cu preoţii care deja erau acolo şi se îmbrăcaseră cu veşmintele de slujbă. Foarte în grabă m-am retras într-o margine a altarului de vară şi mi-am scos odăjdiile din straiţă ca să mă îmbrac. În acest timp, am făcut un ocol cu privirea pe la preoţi, salutându-i pe cei cărora le-am surprins privirea. În capătul opus al altarului, pe scările de urcare, am dat cu privirea de Cuviosul Gherontie care aştepta liniştit începerea Sfintei Liturghii. Când l-am văzut, am făcut o închinăciune cu mâna până la pământ, fără cruce, cum se face înaintea părinţilor duhovniceşti. Gestul a fost rapid, apoi m-am întors cu spatele la preoţi şi la Cuviosul, cu faţa la scaunul unde aveam veşmintele spre a mă pregăti pentru slujbă. Reacţia Cuviosului Gherontie în prima fază m-a surprins şi m-a determinat să mă grăbesc în această întoarcere cu spatele. A început să sară cu mâinile şi cu picioarele în acelaşi timp, aşa cum sar maimuţele când sunt agitate, cu toate membrele deodată. În acest timp, sufla foarte puternic în direcţia mea, făcând un zgomot foarte mare şi deranjant. Era liniştea şi aşteptarea Sfintei Liturghii. Suflând aşa de puternic în direcţia mea, s-a făcut un val de aer, întreţinut prin suflări repetate în aceeaşi direcţie. Cam pe când a ajuns valul de aer la mine, am simţit o bucurie duhovnicească aşa de mare că m-a copleşit. Aproape mi-au dat lacrimile. O bucurie ce nu poate fi redată în cuvinte. M-am întors cu faţa spre Cuviosul şi acesta deja se oprise, stătea, se uita la mine şi râdea. A făcut şi el o închinăciune până la pământ. Rar mi-a fost dat în viaţă să simt aşa bucurie, venind clar ca o adiere a ceva exterior mie, care m-a cuprins şi m-a înălţat. Şi acum, când scriu această întâmplare, am vie amintirea acelei trăiri, a bucuriei de atunci. Este limpede că aceste trăiri sunt subiective, iar unii dintre cei ce vor citi aceste rânduri ar putea să zică: „Fraţilor, concentraţi-vă pe întâmplări cu un grad mai mare de obiectivitate.”, întâmplări palpabile şi măsurabile ca să zicem aşa! Eu, însă, înţeleg lucrurile astfel: persoana este subiect, nu obiect. Deci trăirile unei persoane sunt subiective, nu obiective. Mai mult decât atât, unele trăiri sunt adresate strict persoanei în cauză, iar încercarea de a povesti şi altora nu-şi atinge scopul, în sensul că acela care aude întâmplarea nu vibrează la unison cu cel care a trăit evenimentul. Eu, însă, aşa l-am cunoscut pe Cuviosul Gherontie: plin de bucurie duhovnicească, capabil să o transmită şi altora, rugător pentru toată lumea, smerit şi atent la cei din jurul lui. Cred că este un apanaj al sfinţeniei, capacitatea de a face cunoscută celor din jurul tău bucuria duhovnicească.
La o zi festivă, am fost în vizită la un părinte, coleg şi prieten. Cuviosul Gherontie ajunsese acolo înaintea mea, împreună cu părintele Dorin Opriş şi, pe când am ajuns acolo, îşi făcea „numărul”, admirând tablourile din cameră, icoanele şi vitrinele, aproape lipindu-şi faţa de ele, unduindu-se în sus şi în jos şi de la stânga la dreapta, în faţa lor, la rând. Când am intrat în cameră, i-am întâmpinat iniţial pe toţi cu un salut general, apoi am dat cu ochii de Cuviosul Gherontie şi am zis: „Sărut-mâna, părinte Gherontie!”. Acesta mi-a întins mâna într-un fel în care am înţeles că trebuie să-i sărut mâna. I-am sărutat-o! Părintele gazdă, care nu prea înţelegea ce-i cu acest Cuvios Gherontie şi cu toate aceste manifestări de bolnav psihic, s-a uitat la mine foarte mirat că i-am sărutat mâna, ştiindu-mă un tip foarte cerebral şi raţional. Am salutat apoi pe fiecare în parte şi m-am aşezat la masă. Cuviosul Gherontie stătea la masă lângă mine, în partea dreaptă. La scurtă vreme după ce ne-am aşezat la masă, Cuviosul s-a apropiat de mine cu toată suita de grimase, priviri în sus, gesticulaţie etc. şi a început să mă apese, făcând pase cu mâna pe pântecele meu, în partea dreaptă, în zona ficatului. M-am tras mai în stânga, tratându-l „înţelegător” pentru aceste ieşiri „nepotrivite”. El s-a apropiat şi mai mult, continuându-şi nestingherit pasele pe ficatul meu. Am început să devin nerăbdător şi să nu mai fiu aşa de înţelegător. Am înţeles că te ascunzi în spatele unor manifestări de bolnav psihic, dar totul are o limită! Suntem oameni maturi, la o masă festivă; m-am tras în stânga cât am putut, dar mai erau şi alţi meseni acolo, nu eram numai noi. Când nu am mai avut unde mă refugia, m-am întors la Cuviosul cu atitudinea: „Şi acum ce vrei? Ia mai dă-mi pace!”. Cuviosul Gherontie s-a tras la locul lui, eu am revenit la locul meu. Incidentul a trecut aproape neobservat. Cam în două-trei minute, părintele Dorin a zis: „Gata! Plecăm!”. Aşa era organizată masa: musafirii veneau pe rând, stăteau puţin cu gazda la masă, plecau pe rând. Cuviosul Gherontie, cu câteva minute înainte să plece, m-a tot masat pe ficat, iar când să plece, a zis tare: „Să-i dau o sărutare părintelui Dan, în numele Preasfintei Treimi!”. Înainte să apuc eu să fac vreun gest, mi-a prins capul în mâini şi m-a sărutat de trei ori în frunte, între ochi, între sprâncene, zicând mereu: „În numele Preasfintei Treimi! În numele Preasfintei Treimi!”. De fapt, când mă săruta, sufla! Am simţit de trei ori un fior care a intrat în mine până în călcâie. Totul s-a petrecut foarte repede. Pe când am reuşit eu să mă smulg din mâinile Cuviosului, lucrarea era săvârşită. Am rămas aşa, puţin nedumerit, am simţit că s-a întâmplat ceva, dar nu ştiam ce. Am pus totul pe seama manifestărilor de „Nebun pentru Hristos”, cu care deja mă obişnuisem la Cuviosul Gherontie.
Mai sunt câteva lucruri pe care nu le-am spus încă, pentru a nu încurca povestirea evenimentului în sine. Eu abia până a doua zi m-am dumirit ce s-a întâmplat. La acea vreme aveam probleme mari cu ficatul, stomacul, rinichii, în general tot digestivul, dar ficatul stătea cel mai rău. Făcusem deja ceva investigaţii medicale, luasem ceva tratamente, urmasem şi un tratament naturist de care m-am ţinut 3 luni cu stricteţe, însă, de la an la an, problema se agrava. Fiecare tratament urmat ameliora puţin situaţia. În timp, problema se agrava. Ajunsesem de nu puteam să mănânc nimic prăjit, nimic afumat, nimic greu pentru digestiv; mai mult legume şi acelea doar fierte. Nu puteam mânca o zacuscă, nu puteam mânca două felii de ceapă sau un ou, fără alcool, fără cafea etc.
Acasă mâncam de regim, dar la această masă festivă, plină cu toate bunătăţile, ciuguleam un pic de ici, un pic de colo, aşteptând să-mi spună fierea că trebuie să mă opresc. Cam în cincisprezece minute trebuia să simt amăreală în gât, senzaţie de greu şi de balonare, arsuri pe piept etc. La această masă, unde Cuviosul Gherontie s-a îngrijit să-mi distragă puţin atenţia de la problemele pe care le aveam, nu s-a mai întâmplat nimic din toate manifestările ce ştiam că trebuie să apară. Văzând că nu mai apar problemele obişnuite, am zis: „Oricum mâine şi poimâine voi fi cu digestivul în pioneze, dar măcar să ştiu de unde mi se trage. Ia stai să mă satur şi eu o dată ca în vremurile bune!”. Am mâncat din de toate pe săturate, dar nici a doua zi nu am avut nimic. Începusem să mă dumiresc ce s-a întâmplat, dar nu-mi venea să cred. Am mâncat din nou, numai mâncăruri care ştiam că-mi fac rău, doar aşa, ca să văd cum reacţionez. A fost foarte bine. De atunci m-am întremat şi am început să mănânc din nou. Atunci am înţeles că, de fapt, Cuviosul Gherontie m-a vindecat de ficat!
A treia sau a patra zi l-am văzut pe Cuviosul Gherontie în faţa catedralei, pleca undeva cu un autocar. De departe am zis tare: „Mulţumesc, părinte Gherontie! Mulţumesc, părinte Gherontie! Mulţumesc părinte, Gherontie!”, dar nu am apucat să zic întreg de trei ori că părintele a zis, cu aceeaşi privire pătrunzătoare, lucidă şi plină de bunătate: „Cu plăcere! Cu plăcere! Şi altă dată! Şi altă dată!”.
M-am limitat la a povesti trei dintre ele trăite de mine: cum l-am cunoscut, cum m-a salutat la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” la Valea Popii şi cum m-a vindecat de ficat. Poate voi mai reveni şi cu alte întâmplări de care îmi voi mai aduce aminte. Acum însă, această scurtă aducere aminte povestită aşa, dintr-o suflare, aş vrea să fie de folos şi celor ce o vor citi. Nădăjduiesc că rugăciunile părintelui, dacă au fost ascultate cât a fost aici pe pământ, sunt ascultate şi acum că este mai aproape de Hristos, Fiul lui Dumnezeu!
Pr. lect. univ. dr. Ioan Mihail Dan
Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
