La întoarcerea de la mormântul Părintelui Arsenie Boca, maica ce era cu noi şi soţia mea au mers mai repede, iar eu am rămas cu dânsul mai în urmă. Pe toţi cei imobilizaţi în cărucioare, pe care i-a întâlnit, i-a miluit. Scotea dintr-o batistă tot câte 50 de lei. Îi spuneam: „Cuvioase, lasă-ţi că îţi mai trebuie!”. El îmi spunea: „Dragă, ăsta mi-e prieten! Nu ştiu când mă mai întâlnesc cu el!”. Avea milă creştină. Au fost nu ştiu câţi prin curte. La unele tinere pe care le întâlnea le spunea: „Porumbiţă!”. Ele râdeau şi mergeau mai departe. Unii îl cunoşteau, ştiau de el şi se bucurau de vederea lui.
Dacă la dus totul a fost în regulă şi am mers toţi patru în grup, la întoarcere a fost altceva. Nu ştiu dacă a făcut-o intenţionat sau nu, dar aşa m-a chinuit pe drumul până la maşină… Mai mult l-am tras după mine, până aproape de Silivaşu de Sus. Nici nu am crezut că voi mai putea conduce. Eu aveam atunci o problemă medicală şi am constatat că o perioadă nu am mai avut nimic. Cuviosul te lucra după metoda lui, încât nu-ţi dădeai seama. Aşa sunt făcătorii de minuni. Îţi dai seama după ce trece: „Stai, că omul ăsta a pus mâna!…”.
Cred că a fost şi o lecţie de răbdare. Cuviosul era foarte tainic, iar dacă te luai după lucrurile de la suprafaţă nu îţi dădeai seama cine este de fapt. Trebuia să îl pătrunzi ca să înţelegi puţin din lucrarea lui.
După călătoria de la Prislop am înţeles încet că omul acesta anume te chinuie şi te pune la încercare, să vezi tu cât poţi răbda. Pur şi simplu am crezut că nu mai pot să merg. Îl trăgeam după mine. Nu cred că s-a prefăcut. Când am ajuns la maşină îmi tremurau picioarele şi eram aşa de obosit…
Întâmplarea este un fel de taină pe care mi-a arătat-o. Era importantă întâlnirea cu el, dar mai important era ce simţeai după, efectul la toate lucrările lui. Eu nu mai am o vârstă la care îţi poţi permite să jubilezi, dar parcă am zburat până la acasă, nici nu am simţit oboseala drumului.
A fost ceva extraordinar!
Pr. Ioan Popa,
Popeşti, jud. Cluj
