Când l-am văzut prima dată pe Cuviosul Gherontie m-a uimit felul lui neobişnuit de a fi şi de a se ruga. În timp, l-am observat cum relaţiona cu prietenii noştri şi l-am cunoscut mai mult indirect, deoarece în timiditatea mea nu am îndrăznit să mă apropii de el.
A fost însă o întâmplare în care intervenţia Cuviosului ne-a salvat viaţa, în urmă cu 3-4 ani. Plănuisem să mergem la Craiova, dar din nu mai ştiu ce motive am tot întârziat plecarea. Era deja întuneric. Chiar înainte să plecăm ne-a sunat o prietenă şi ne-a rugat să îl luăm cu noi şi pe Cuviosul, că vrea şi el să meargă la Craiova. Luase această decizie pe neaşteptate, dar asta nu mai era o surpriză pentru ei. L-am luat şi pe dânsul, a urcat în maşină pe scaunul din dreapta faţă şi am pornit la drum.
Eu urmăream de pe bancheta din spate discuţia şi pe Cuviosul. Era prima dată când aveam această intimitate cu el. Pentru că eram deja în întârziere, soţul meu mergea cu viteză destul de mare. La un moment dat, între două localităţi, pe o zonă de drum cu vizibilitate foarte redusă, l-am văzut pe Cuviosul că pune mâna pe volan şi, foarte liniştit, virează înspre stânga, zicând: „Nu pe aicea dragă! Ia-o pe partea asta!”. Şi am ajuns pe banda cealaltă. Ne ferise de un obstacol ce a apărut pe şosea pe banda noastră, nesemnalizat bine şi pe care, la viteza cu care mergea soţul meu, nu mai aveam cum să îl evităm. Cred că drumul era în lucru.
Am revenit pe banda noastră, iar apoi Cuviosul a început o poveste despre care ne-am dat repede seama că nu are decât rolul de a ne îndepărta gândul de la intervenţia minunată pe care o făcuse.
Liliana M.
