Multă vreme am fost în frământarea sufletului, care dorea să cuprindă cât mai real întâlnirile cu Cuviosul. Întorcându-mă în amintiri de acum mai bine de 20 de ani, aș vrea să redau acele întâlniri care, acum, obțin un nou sens.
În timpul liceului, prezența Cuviosului devenise o obișnuință la Catedrala Reîntregirii. Prima imagine care îmi vine în minte când mă gândesc la Cuviosul este momentul în care se ruga cu mâinile larg deschise, îmbrățișând cerul (cum este pomenit în „Acatist”). Mă fascina mereu modul lui de a se ruga, o rugăciune liberă, directă, izvorâtă din trăirea lui Dumnezeu. Pentru mine era ceva cu totul nou… Îmi era drag să-l privesc cum stătea lângă solee în partea dreaptă, în fața icoanei Mântuitorului. Se contopea cu chipurile de pe iconostas într-o îmbrățișare continuă. Nu m-am gândit vreodată că la cununia noastră va fi prezent şi Cuviosul, dar a venit şi ne-am bucurat de binecuvântarea lui. Am aflat ulterior că, fără să fi fost anunţat de cineva, a venit la catedrală exact în ziua şi la ora la care fusese programată slujba Cununiei.
L-am întâlnit apoi, de mai multe ori, şi la biserica noastră, „Sfinții Apostoli Petru şi Pavel”. Îmi amintesc că odată, s-a apropiat de mine şi de fete şi mi-a răspuns la un gând legat de rugăciunea către Îngerul păzitor. Eu mă tot întrebam cum să mai rostim această rugăciune de la o anumită vârstă, cu „Eu sunt mic, tu fă-mă mare”?! Cuviosul, ştiindu-mi frământarea nerostită, mi-a spus: „Dragă, nu mai zicem: Eu sunt mic tu fă-mă mare, că e mai logic Înger, îngerașul meu roagă-te la Dumnezeu pentru suflețelul meu şi în zi şi în noapte pân’ la ceasul cel de moarte!”. De atunci, așa rostesc fetele noastre această rugăciune.
Am simțit ajutorul Cuviosului şi anul trecut în plină pandemie, când, în luna septembrie, soțul meu a fost diagnosticat cu Covid-19. Eram izolați în casă împreună cu fiicele noastre. Într-o seară, am început să mă simt şi eu rău şi mi-am luat temperatura. Ceva nu era în ordine! Era peste limita normală. Am avut o stare de disperare la gândul că nu voi mai putea să am grijă de cele două fiice şi de soțul meu. În acel moment, colega de serviciu m-a sunat şi mi-a trimis acatistul Cuviosului pe WhatsApp. Deoarece mă dureau ochii, de la starea febrilă, nu reușeam să citesc nimic. Am ridicat gândul către Cuviosul, rugându-l cu disperare să nu mă lase. La o jumătate de oră mi-am luat din nou temperatura… era în limitele normale, cum dealtfel a rămas pe toată perioada izolării. Am sunat-o imediat pe colega mea şi i-am relatat că starea mea de boală a trecut după strigătul de rugăciune adresat Cuviosului. Ulterior am citit şi acatistul de mai multe ori.
Mulțumim Cuviosului pentru toate cele știute şi neștiute făcute pentru noi!
Bibl. Eugenia Panaite,
Alba Iulia
