Când îmi cerea câte o bericică din cămară, lăsam tot şi îi duceam. Ce îmi zicea, aia făceam, că ştiam că ce spune, aia rămâne! „Ioai, dragă, îţi spun cuvioşiei tale, că ştiu că dacă îţi spun ceva, tu faci. Ştiu că mă înţelegi! Du-te şi adu-mi o bericică, da’ rece, dragă!”. Am pregătit vreo şase, i-am dat doar una, iar celelalte le-am ascuns. „Ioai, dar pe celelalte unde le-ai pus?”. Ştia tot.
Cât bun simţ manifesta faţă de noi, maicile! Era un om extraordinar de delicat… Mă minunam. La un moment dat, stătea într-o chilie aproape de a mea. În câteva rânduri, când mă rugam în chilie, a deschis încetişor uşa şi m-a întrebat: „Dragă, ce faci?”. „Meditez la moarte!”, îi spuneam. „No, hai să medităm amândoi!”. Parcă avea un duh de copil, aşa de curat era! Aşa îl simţeam. Ca pe un copil.
Monahia Daniela,
Mănăstirea Tismana
