O prietenă care urma să-mi devină naşă de cununie mi-a vorbit pentru prima dată despre Cuviosul Gherontie în anul 2019. Trecea şi ea printr-un moment greu în perioada aceea, dar se agăţa de Cuviosul cu mare nădejde că va mijloci pentru ea. Mi-a dăruit şi mie Acatistul şi o poză. Le-am luat, le-am păstrat dar, sincer, nu am citit Acatistul de două ori… Cred în minuni, cred în oameni care au schimbat lumea şi sufletele oamenilor, dar nu am fost mișcată de puterea Cuviosului până nu am fost pusă eu însămi în situația disperată de a-i cere ajutorul.
În anul 2022, în luna iunie, am devenit mămică de gemeni. I-am născut prematur, la 7 luni, iar la externare medicul neonatolog ne-a dat vestea că unul dintre copilaşii noştri nu a trecut testul de auz. Atunci a început calvarul pentru noi, recomandarea doctorului fiind să repetăm testul la şase săptămâni de la externare. Când am ajuns acasă, am început să-l testam cu tot ce aveam prin casă, presam jucării chiţăitoare, loveam obiecte la urechile lui, vase, tacâmuri, dar rezultatul era același: bebeluşul nostru nu reacționa la nimic şi avea un somn adânc, din care nu-l trezea niciun zgomot. Am început să caut informaţii, iar din experienţa altor mămici am aflat că un procent foarte mare din bebeluşii cu astfel de probleme trec testul după cele şase săptămâni. Ne-am liniştit cât de cât şi am așteptat prima testare, care a avut loc în luna august, la Cluj. Doamna doctor a încercat mai bine de două ore, dar rezultatul a fost același.
Nu credeam că va fi aşa, credeam cu tărie că va fi bine! Nici nu mi-am închipuit că se poate să nu-l treacă! A fost o zi grea pentru mine şi pentru soțul meu, am venit spre casă într-o liniște profundă, nimeni nu zicea nimic. În mintea mea erau doar cuvintele doamnei doctor, care încerca să mă convingă că, şi dacă băiatul nu aude, sunt nenumărate soluţii pentru a remedia şi a corecta auzul, printre care mi-a spus de un implant cohlear. Nu auzisem până atunci, nici nu ştiam cum arată, îmi imaginam o chestie băgată în ureche de care nimeni nu ştie şi pe care nimeni nu o vede.
După ce am ajuns acasă, m-am închis în cameră şi, după ce am plâns până m-am secat de lacrimi, m-am documentat puțin legat de acest implant. M-am blocat, m-am speriat şi mai tare, citind că este un dispozitiv care este implantat în exteriorul urechii şi se prinde de osul cranian. Supărarea a fost şi mai mare, durerea şi mai puternică.
După ce am avut puterea şi curajul să ies din cameră, am vorbit cu soțul meu şi l-am întrebat ce o să facem, iar el mi-a răspuns că vom face tot ce putem pentru el şi că, dacă va rămâne cu această problemă, noi o să-l iubim exact aşa cum ni l-a dat Dumnezeu. Atunci parcă m-am trezit din supărarea mea. Aşa e: noi îl iubim oricum ar fi el.
A urmat testarea a doua, în luna septembrie. Ne-am dus convinși 100% că băiețelul aude, pentru că aveam impresia că se orientează după sunete şi îl vedeam că avea tot felul de gesturi când auzea sunete puternice. Am ajuns încrezători şi convinși că de data aceasta va trece testul, dar din nou am primit același răspuns. În sufletul meu, nicio secundă nu am crezut că el ar avea vreo problemă de auz, dar rațiunea încerca să găsească mii şi sute de teorii de ce el nu aude şi de ce nu a trecut testul. Am ajuns acasă supărată, dar de data aceasta împăcată cu situația. Îmi ziceam că sigur nu aude sunetele joase, că va avea aparat auditiv, că nu e nici primul, nici ultimul.
După câteva zile a venit nașa mea la mine cu fetița ei deja de cinci luni, care se născuse perfect sănătoasă, prin mijlocirea Cuviosului. Mi-a adus o bucată de material şi a început să-mi explice că este dintr-o haină purtată de Cuviosul. Primul lucru pe care i l-am zis a fost: „Eu nu cred şi nu cred că îi va fi de ajutor!”. Ea a continuat să-mi explice însemnătatea materialului, iar eu am zis: „Ok, îl iau!”. Am acceptat, pentru că m-am gândit că a venit cu gând bun și din dorința de a-și ajuta finuțul. Mi-a spus să îl pun noaptea sub capul băiatului. Am făcut cum mi-a zis. Seara, când a ajuns soțul meu acasă, i-am arătat materialul şi i-am explicat al cui a fost, mai mult pentru că mi-a fost frică să nu-l arunce.
Soțul meu a fost foarte receptiv şi a acceptat fără să pună la îndoială ce vrem noi să facem. Seara, după ce au adormit băieții, soțul meu citea ceva pe telefon, foarte atent, iar la un moment dat zice către mine: „Vreau să mergem la Tismana, la mormântul Cuviosului!”. Am rămas mirată! De fapt el citea mărturisiri legate de Cuviosul. Fără să clipesc, i-am zis că mergem, deși eu, fiind sceptică, rațiunea încerca să-mi argumenteze că nu rezolv nimic dacă merg la Tismana: băiatul nu aude şi va trebui să mă împac cu ideea. Nu am stabilit exact data în care să mergem şi nu am mai discutat despre plecarea noastră o vreme. Într-o seară ne uitam la TVR 1, la emisiunea „Cucerește România”, iar una dintre întrebări era: „Unde se află moaştele Sfântului Nicodim?”, iar răspunsul, bineînţeles, a fost Mănăstirea Tismana. Atunci am zis către soțul meu: „Ăsta este semn! Trebuie să mergem!”. Aşa am şi făcut, iar cu o săptămână înainte de a treia testare, cea din octombrie, ne-am dus la Tismana. Ne-am organizat cu nașii, am plecat dimineaţa şi ne-am întors seara.
Când am ajuns în faţa mănăstirii şi am coborât din maşină, am avut un sentiment de déjà-vu, era pentru mine ca şi cum mai fusesem odată acolo, tot peisajul parcă îmi era cunoscut. Când am intrat în interiorul mănăstirii, am simțit o căldură primitoare… Parcă am fost luată în brațe de căldura pe care o simțeam. La scurt timp, am ieșit din mănăstire să le dăm de mâncare bebeluşilor, iar băiețelul nașilor a venit la mine şi a deschis gura să-mi arate că are o bomboană. Eu l-am întrebat de unde o are, iar el mi-a zis: „De la Cuviosul, de pe mormânt!”.
În mintea mea am zis: „Pe când voi ajunge eu la mormânt nu vor mai fi bomboane, pentru că eu nu merit, că nu am credință!”. Nu a durat mai mult de zece minute şi nașa mi-a făcut semn să merg cu ea la mormânt. Am mers cu soțul şi cu copiii, mă uitam pe mormânt, dar nicio bomboană… Încercam să găsesc una din priviri, dar nu era nici măcar una rătăcită. Mi-a propus naşa să mergem să ne plimbăm prin curte, prin cimitir şi ne-am îndreptat către mormintele măicuțelor şi citeam textele de pe crucea fiecăreia. Când ne-am întors la mormântul Cuviosului, naşa m-a întrebat: „Aţi luat voi bomboanele de pe mormânt? Erau multe, iar băiatul meu a luat doar trei!”. I-am răspuns că noi nu merităm bomboane, de-aceea nu mai erau. Ţin să specific că era o zi de sâmbătă, vizitatori erau maxim cinci. În fine, am înțeles că necredința mea a fost mustrată. Am mai rămas puțin la mormânt cu nașii noștri, iar soțul meu îmi zice: „Hai să îl atingem pe M. cu capul de cruce!”. Aşa am făcut cum mi-a zis, iar nașa mi-a zis ca așa făcea Cuviosul când voia să facă un bine: se dădea cap în cap cu persoana respectivă. Eu mă rugam ca soțul meu să aibă o credință mai mare şi mai puternică decât a mea şi să audă Cuviosul rugăciunea lui, iar nu pe mine, care sunt plină de îndoieli.
Într-un moment rămân singură cu nașa mea şi o aud: „Vino aici să simţi miros de mir!”. Am mirosit unde eram eu, dar nu am simţit nimic. M-am apropiat de ea şi, într-adevăr, pentru scurt timp, am simţit mirosul mirului, dar a apărut şi îndoiala care a zis că sigur e de la florile de pe mormânt. Şi mirosul a dispărut complet şi nici florile nu le mai simțeam.
A doua zi, M. s-a trezit foarte vesel şi a gângurit într-una şi cu sunete pe care nu le-a mai scos vreodată. Soţul meu zicea că asta e lucrarea Cuviosului. A venit şi a treia testare, în luna octombrie, iar eu eram gata pregătită să văd minunea care avea să aibă loc. Citisem Acatistul, ne-am rugat, aveam materialul la mine, băiețelul ni se părea tot mai orientat auditiv. Încercam să mă rog Cuviosului, dar îi spuneam să ajute necredinței mele. Toate erau ca la carte. În salonul unde era testat băiețelul, eram doar noi doi şi doctorul. Mă rugam în gând şi nu aveam curajul să mă uit către aparatul cu care îl testa.
Din păcate nici de data aceasta nu a trecut testul, dar eu nu mai eram aceeaşi… După ce am fost la Tismana, am tot citit mărturii legate de Cuviosul şi am prins drag de el. Citind din povestirile altora şi mai ales ale celor care l-au cunoscut, am simţit că şi eu l-am cunoscut, mi-a devenit foarte apropiat sufleteşte. Toate aceste mărturii m-au întărit în credinţă şi l-am dat şi eu mai departe, altora. I-am povestit mamei şi i-am dat cărțile să le citească. L-a îndrăgit imediat, iar în următoarea zi s-a dus la catedrală să cumpere poze cu el. A venit cu un teanc de poze pe care le-a primit gratuit şi a început să ne dea fiecăruia câte una. Mi-a venit un gând că, dacă tot le-am primit, să pun fotografiile în pătuţ cu copilaşii, noaptea.
A doua zi dimineaţa, am avut parte de o mare surpriză: M. s-a trezit cu poza Cuviosului lipită de faţă. M-am tot întrebat cum a ajuns poza acolo, pentru că eu am pus-o între saltea şi cadrul patului, nicidecum la capul lui. În următoarea noapte s-a întâmplat la fel. Nu-mi pot imagina cum a ajuns poza pe faţa lui, nici soţul meu nu ştie! Copilul doarme foarte liniștit, nu se foiește, nu dă din mâini… Avea atunci patru luni!
Urma testarea din luna noiembrie, a patra. Seara, am citit din nou Acatistul Cuviosului, iar de data aceasta cuvintele m-au pătruns cu adevărat, le-am simţit în suflet. Următoarea zi, la prima oră, eu şi fiul meu ne-am prezentat la control. La testările auditive este necesar ca să fie adormit copilul. Am rămas singură cu el în salon ca să-l adorm şi mi-a venit ideea să-i pun în hăinuțe materialul Cuviosului, iar poza să o pun la capul lui, pe pat. După ce a adormit, a început testarea. A durat destul de mult. La un moment dat, copilul s-a trezit, dar a stat liniştit până s-a finalizat testul. Eu mă rugam încontinuu, cu nădejde.
După ce s-a finalizat testul, am primit vestea mult așteptată: „Copilul aude în parametri normali!”. Atunci am înţeles că, pentru a trece testul, băiatul avea nevoie de trei lovituri în cap: una de cruce şi două de poza Cuviosului, care, aşa cum am amintit, a ajuns de două ori pe faţa lui într-un mod pe care noi nu ni-l explicăm. Şi, în plus, de schimbarea sufletului meu! Cu o bucurie ce nu poate fi exprimată în cuvinte i-am spus soţului meu: Cuviosul ne-a adoptat şi pe noi!
Ec. Alexandra Dreghici,
Alba Iulia
