Prin anii ’95-’97, l-am văzut pe Cuviosul, fără să fi vorbit cu el. Doar îl admiram şi-mi umpleam inima de bucurie. Nu mai ţin minte unde l-am văzut prima dată, ori la Tismana, ori în Catedrala din Sibiu.
Apoi, prin anii ’98-’99, a venit la nou-înfiinţata Mănăstire Strungari. Eram acolo de vreun an şi jumătate şi deja eram conştientă că trebuie să mă întorc la mănăstirea mea, dar părea aproape imposibil. I-am dat să mănânce în trapeză. Dumnealui îşi făcea „numărul” în timp ce eu îi tot ceream să se roage pentru mine ca să pot să mă întorc la mănăstirea mea. Şi îi tot explicam eu multe. La un moment dat a devenit serios, s-a uitat ţintă la mine şi mi-a zis: „Ce să-ţi fac dacă ai venit aici?!”. Apoi şi-a reluat „numărul”.
Seara a dormit în cameră cu un credincios care îl ajuta pe părintele la lucrările de construcţie. Ne-a povestit că toată noaptea a făcut tot posibilul să-l convingă că e dependent de băutură, dar nu a avut pe cine, pentru că fratele D., cum îi ziceam, ucenicise la fratele Ioan David, pustnicul din Strungari, şi era deprins cu libertatea fiilor lui Dumnezeu.
A doua zi, părintele l-a luat pe Cuviosul cu maşina la Sebeş. Înainte de a pleca, eu mă tot ţineam după el, cerându-i să mă pomenească. Nu mă băga în seamă, ci făcea închinăciuni continuu, zicând rugăciunea: „Şi de este calea fărădelegii întru mine, îndreptează-mă pe calea cea veşnică!”. Această rugăciune, de fapt, mi-a lăsat-o ca ascultare. Aşa a perceput inima mea. După câteva luni bune, am plecat de la Strungari, însă maica mea stareţă, care mă primise în mănăstire, m-a încercat, trimiţându-mă la o mănăstire-soră, unde tot sfinţia sa era stareţă.
De acolo, după aproximativ o lună, am ajuns la spital pentru o operaţie de apendicită. La sfârşitul săptămânii, am rămas singură în salon. Atunci, mi-am frecat mâinile cu bucurie, zicându-mi în sine: „Acum am blagoslovenie de pustie!”. Tot acum mi-a apărut în faţa ochilor Cuviosul, cu faţa lui zâmbitoare. Nu am dat mare importanţă acestui fapt. Abia anul trecut, citind mărturiile oamenilor despre Cuviosul, am înţeles ce a vrut să îmi transmită: „Misiunea mea s-a încheiat!”. De ce spun asta?! Pentru că în două zile am ajuns la mănăstirea mea, fără să visez că se va întâmpla aşa de repede. A fost ca o surpriză făcută de maica mea stareţă.
În 2010-2011, am avut bucuria să-l revăd la Mănăstirea Maglavit, unde mă aflam de scurt timp. A venit împreună cu domnul Sorin, pentru a cerceta o surioară de la Mănăstirea Tismana, care se afla în acea perioadă la noi. Ne-a cântat în biserică. Ce mi-a rămas viu în memorie este că, la un moment dat, am rămas doar cu Cuviosul în salon şi i-am zis: „Părinte, am citit cartea Fericiţii nebuni pentru Hristos şi îmi plac mult aceşti sfinţi!”. El s-a bucurat ca un copil şi mi-a zis: „M-ai prins!”.
În ultimele luni ale vieţii lui, l-a trimis pe un băiat să se roage la Maglavit, căci era cam bolnăvior. Şi aşa s-au petrecut lucrurile că, la un moment dat, M. a sunat acolo unde era Cuviosul şi mi l-a dat la telefon. Am fost uluită de situaţie şi nu ştiam ce să-i zic, doar i-am cerut să se roage pentru micuţa noastră obşte. Mi-a rămas în urechi vocea lui inconfundabilă. Apoi, tot prin acest băiat, am primit poze cu Cuviosul înainte de a pleca la Ierusalim, apoi şi pe cele de la Betleem.
Delicateţea sufletească a sfinţilor nu o putem înţelege decât după ani de zile. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest dar: Cuviosul Gherontie!
Monahia Maria,
Stareţa Mănăstirii Maglavit
