O maică m-a rugat odată să îi duc la Turda pe ea şi pe Cuviosul. Voia să îl ducă şi pe dânsul acasă la părinţii ei. În drum, ne-am oprit şi la Mănăstirea Prislop. Era sâmbătă, potop de lume… Drumul era blocat din cauza mulţimii maşinilor şi am mers pe jos destul de mult până la mănăstire. Acolo, coloana de pelerini era foarte mare.
Când am intrat în curte, am văzut crucea din colţul grădinii. Eu am mers, m-am închinat şi am sărutat-o, dar Cuviosul s-a dus şi a luat crucea în braţe! El nu făcea lucrurile cu jumătăţi de măsură, el avea măsura lui. Pupa crucea şi se ruga, zicea ceva de Cruce, dar nu am înţeles ce. Te cutremurai când îl vedeai. A stat lumea în loc şi se uita la el ca la minune.
După ce am plecat de acolo, a început să facă toate ghiduşiile posibile. Le spunea la toţi: „Noi suntem de la Tismana!”. O persoană din mulţime l-a recunoscut şi a vorbit cu cineva care se ocupa cu organizarea şi a venit la noi un paznic şi ne-a invitat să mergem mai sus, până aproape de mormânt. Dacă nu era întâmplarea asta, ne prindea acolo seara şi nu ştiu la ce oră am fi plecat şi cum am fi ajuns până la Cluj. Cuviosul le-a calculat şi cred că le-a făcut intenţionat.
Am văzut că avea o evlavie foarte mare la Părintele Arsenie. A ajuns la mormânt şi s-a pus în genunchi în faţa crucii. A luat şi acolo crucea în braţe şi a stat aşa, nemişcat. S-a rugat apoi cu voce tare, pomenind şi numele Părintelui Arsenie. Maica ce avea grijă de mormânt nu îl cunoştea şi îl tot zorea să se ridice. Nu a zis nimic, a rămas acolo până când şi-a terminat rugăciunea.
Am simţit că era un fel de dor acolo în întâlnirea asta, care mocnea în sufletul lui, pentru că nu mergea foarte des la Mănăstirea Prislop. Mi-a dat de înţeles asta, din ce îmi spunea. Tot mereu ne repeta pe drum cuvintele pe care i le-a adresat Părintele Arsenie: „Resteu, resteu, resteu!”.
Pr. Ioan Popa,
Popeşti, jud. Cluj
