Coboram odată aleea Tismanei şi-l văd pe Cuviosul cum urca la mănăstire.
Cum mă tot apropiam de el, îl văd că este tot desfigurat la faţă, şi îmi spune: „Ioi, dragă, ce tare m’or bătut unii!”. Atunci prinde cu mâna partea de sus a maxilarului şi mi-o flutură în faţă. Îi rupseseră maxilarul!
Mi s-a făcut rău când am văzut aşa ceva şi l-am rugat să nu mai „fluture” cu el aşa, că îl doare. El a răspuns că merge la biserică să ceară nişte spirt să pună la maxilar pentru a nu mai simţi durerea. În noaptea aceea, Cuviosul s-a rugat cu mâinile ridicate şi s-a făcut bine fără să meargă la doctor.
M.F.
