Aş fi vrut să vină Cuviosul şi în casa noastră, dar nu s-a putut.
Ne-a sunat odată când a mers spre Beiuş, că intră şi pe la noi. La dus, ne-au sunat că nu pot veni că se grăbesc să ajungă, iar la întoarcere era deja noapte. Am stat până la ora 1 şi l-am aşteptat. M-a sunat că nu mai poate veni, că a fost asaltat de lume şi e obosit. Telefonul a fost ca să ştiu că nu m-a uitat! După aceea, mi-a trimis prin cineva o icoană cu Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos. La o vreme, a cerut să îi spun clar că acea icoană a ajuns în casa mea. L-am sunat şi i-am spus că a ajuns la mine. El m-a întrebat: „Sigur e în casa ta?”. Şi i-am confirmat din nou.
Mi-a dat două picturi. A vrut să îmi mai dea una, dar a zis: „Nu îţi mai dau, că nu le-ai pus în ramă, numai mi-ai promis!”. Într-una din picturi mi-a desenat un copil în mijlocul bisericii. Aceea mi-a dat-o chiar înainte să moară copilul. Ţin minte că ultima dată când ne-am întâlnit, mă uitam spre el şi ziceam în gând: „Vai, Doamne! Drag mi-e Cuviosul ăsta!”. Şi zice Cuviosul către mine: „Da, da, poţi să mă pupi pe frunte, că ştiu că vrei!”. Apoi m-a pupat şi el şi ne-am îmbrăţişat. La plecare, m-am gândit: „Cine ştie…”.
Mi-am dorit mult să îl mai întâlnesc pe Cuviosul şi îmi pare rău că nu l-am mai căutat!
Bianca Buşe,
Marghita, jud. Bihor
