„A venit odată aici la noi, a fost cununia unui teolog care acum e preot în Albac şi a ţinut să vină la cununie: „Vreau să merg la nuntă!”. El care nu mergea la nunţi! Şi persoanele la care stătea au trebuit să-i facă rost de costum. Şi zicea: „Dragă, cum mă trimiţi pe mine în pulovăr? Dă-mi un costum, că doar mă duc la nuntă”. Şi bineînţeles că hainele astea le dădea la altcineva. Şi s-a dus acolo la nuntă – şi nuntă tot de oameni cu bani, nu ştiu ce… E, aşa cinstire i-au dat mirii, naşii – naşii şi părinţii mirelui îl cunoşteau, socrii mici, îl ştiau din poveştile mele şi din poveştile socrilor, cuscrilor, cum se zice. Toată lumea după nuntă întreba: „Bă, da’ cine era nebunul ăla, că toată lumea era pe lângă el, toată lumea!” Ei, aşa o rugăciune frumoasă a spus la nuntă acolo, în genunchi! Când s-a spus Tatăl nostru s-a pus în genunchi şi, după Tatăl nostru, a zis: „Doamne, dă-le sănătate, dă-le nu ştiu ce… ”. Şi aşa s-a rugat pentru ei şi s-a pus la masă şi el cu o bere.
Dar, cum să spun eu, împrăştia bucurie în jurul lui acolo unde se ducea, măcar că te şi atingea foarte subtil; numai trebuia să înţelegi ce zicea.”
(cf. Protosinghel Dionisie Ignat, Cu Patericul pe calea mântuirii, Alba Iulia, Editura Reîntregirii, 2017, p. 227.)
