Iubirea sfinților răspunde grabnic tuturor durerilor și căutărilor noastre. Timpul are alte dimensiuni când este înrâurit de ea. În ceața patimilor, a neliniștilor noastre, ni se pare uneori că nu suntem auziți. Alteori, răspunsul vine instantaneu, năucitor. Îl primim chiar și înainte de a-l cere.
În familie, momentele limită sunt frecvente. Ajungi în secunde de la liniște și echilibru deplin la o stare de alertă vecină cu disperarea. Din dragoste pentru boțul de lumină din brațele tale, din frica de a nu-l pierde sau de a nu-l răni, în orice fel, cu propriile tale limite. Știi, din propria experiență, că în relația cu părinții clipe și lucruri mărunte pot deveni capitale. Pot rămâne cu tine sclipind de bucurie sau durere, o viață întreagă. De aici, o dată în plus, grija și responsabilitatea pe care le simți. Încă o noapte grea și încă un răspuns, grabnic și mângâietor…
Fetița noastră a adormit după un ritual tare frumos, dar și foarte solicitant. În perioada aceasta, în fiecare seară sunt necesari câțiva kilometri de plimbare prin casă, cu ea în brațe. Cu ea, păturica ei, o jucărioară, un fruct. În brațe. Mai ales cu discuții prelungite despre tot ce a fost interesant peste zi și apoi un întreg recital de colinde, cântecele și poezioare. Dulce și neagasant, cât de mult se poate, la urechiușele ei, șoptită, rugăciunea către Maica Domnului și Fiul ei. În cele din urmă, arcul de energie care ți-a sărit în brațe devine un ghemuleț greu și moale, respirând profund. Așa știi că a pășit în lumea viselor și îndrăznești să o așezi pe pat. Așa s-a întâmplat aseară, târziu.
Peste câteva ore însă, s-a trezit plângând, cerându-mi să o iau în brațe și să o plimb din nou. Am făcut aceasta până am simțit că spatele îmi cedează, că trunchiul meu nu o mai poate sprijini. I-am explicat de ce e necesar să ne așezăm în pat: mami nu mai poate.
După o jumătate de oră de liniște blândă a urmat o oră de plâns și strigăte puternice. Ea nu voia să cedeze, eu nu mai puteam ceda. Am simțit în adâncul inimii că e un moment în care rezistența mea îi e necesară, nu cedarea. Ea se zbătea neîncetat, încercând, în orice fel, să mă determine să reiau plimbarea. Ne durea pe amândouă fiecare minut care trecea. Am rugat-o pe Maica Domnului să ne ajute, așa cum numai ea poate, așa cum o face mereu. L-am îmbrățișat în gând pe sfântul nostru, Efrem cel Nou, apoi pe Sfântul Spiridon, alt minunat sfânt drag.
Greul creștea, lecția răbdării se adâncea pentru toți. Tati se ruga și îi cânta fetiței lui cu tot sufletul. Nimic nu o liniștea. Știam că suntem auziți, iubiți și ajutați. Ne rugam ca momentul acesta să îi fie ziditor, de ajutor copilașului nostru și nu o traumă absurdă. Să înțeleagă că unele lucruri, uneori, nu sunt posibile, dar asta nu rănește cu nimic dragostea și nu slăbește cu nimic legătura noastră.
Niciodată nu am crezut că pruncii nu înțeleg. Dimpotrivă. Cred că felul lor de a înțelege e mult mai profund și mai tainic decât suntem noi capabili să cuprindem. Era tot mai greu. Gândul mi-a zburat atunci spre Cuviosul. L-am rugat să intervină, să o mângâie. Brusc, s-a făcut o liniște din altă lume. Micuța noastră s-a potolit. Am stat așa o vreme, sperând să adoarmă. A mai avut un început de răbufnire, dar m-am agățat iar de mâna Cuviosului și l-am rugat să ne ducă la liman, să ne putem odihni toți și să izbândim, în răbdare și dragoste, încă o dată. Eram fericită că primisem puterea de a fi blândă, calmă, caldă, deși fermă. Nu o certasem, nu negociasem, nu o amenințasem cu nimic, deși fusese tentația, în gând. I-am așezat fotografia Cuviosului Gherontie în apropiere. Treptat, fetița noastră a adormit, suspinând prelung, dar liniștită.
Dimineața, după ore bune de răgaz, cu surâsul ei dulce în fața ochilor nu mai puteam decât să șoptesc, cu lacrimi de bucurie: Mulțumesc, Doamne!
Prof. Arabela Popa,
Alba Iulia
