Îmi amintesc că, în urmă cu mulţi ani, l-am întrebat pe părintele Rafail Noica despre nevoinţele Sfântului Siluan Athonitul. Eram uimit de ce citisem în cartea Sfântului Sofronie Saharov despre începuturile vieţii ascetice ale Sfântului Siluan, pe când se nevoia la moara mănăstirii. Ce mă uimea şi mă descumpănea mai mult era faptul că toate cele înfăţişate în carte se petrecuseră cu doar 100 de ani în urmă.
Părintele Rafail mi-a făcut o dezvăluire şi mai neaşteptată: mi-a spus că Sfântul Sofronie mult s-a cumpănit ce şi cât să pomenească în cartea sa din cele ce ştia despre Sfântul Siluan. Aceasta pentru a nu zdrobi măsura conştiinţei contemporanilor sau, mai grav, pentru a nu cădea cineva în îndoială cu privire la viaţa Sfântului. Astfel că cele înfăţişate despre viaţa şi nevoinţele Sfântului erau doar o mică parte din multele pe care le-a trăit Sfântul Siluan.
Acelaşi motiv a stat la baza ezitării mele de până acum de a face cunoscute public cele la care am fost martor în ce priveşte viaţa trăită alături de Cuviosul Gherontie, de când l-am întâlnit. Am ezitat, aşteptând în acelaşi timp să văd mărturiile celorlalţi care l-au cunoscut şi astfel să mă încredinţez prin măsura celor deja consemnate că nu este nicio primejdie să înfăţişez şi eu, în parte, cele pe care le-am văzut şi le-am trăit în preajma acestui mare Cuvios.
Întâlnirea mea cu Cuviosul cred că s-a petrecut în preajma anului 1987 (pe atunci aveam 16 ani). Eram proaspăt convertit, sau mai bine zis re-îmbisericit, pentru faptul că din copilărie fusesem pierdut faţă de Dumnezeu şi de Biserica Lui, prin circumstanţele vremurilor ateiste ale regimului comunist în care m-am născut.
La scurt timp după ce am intrat în viaţa Bisericii, am dobândit de la Dumnezeu un prieten la Catedrala din Alba Iulia, în persoana unui călugăr pe nume Serafim, care vieţuia acolo. Acesta era venit de la Mănăstirea „Sfântul Ilie” din Topliţa. În vremea aceea, eu locuiam în blocul din faţa catedralei, astfel că multe zile şi multe ore din noapte le petreceam ajutându-l pe monahul Serafim la diferite munci şi rugându-mă alături de el.
Într-o seară târziu, eram la părintele Serafim în chilie şi ne rugam Acatistul Domnului când, deodată, ne pomenim cu Cuviosul Gherontie la uşă, năvălind înăuntru împleticindu-se. Monahul Serafim îl cunoştea pe Cuviosul de la Topliţa şi nu era deloc surprins de modul în care acesta dăduse buzna. Eu însă nu mai văzusem aşa ceva şi nu m-am aşteptat la un comportament atât de neobişnuit şi amuzant în acelaşi timp. Felul cum arăta, cum vorbea, cum gesticula etc. m-au copleşit şi m-au umplut de drag faţă de acest om. Părintele Serafim mi-a făcut semn că totul este în ordine şi că vom relua curând rugăciunea.
Pentru cei care l-am cunoscut pe Cuviosul nu este o dificultate a înţelege atmosfera în care te introducea venirea lui. Reproduc aproximativ momentul: bufnituri neregulate în uşă, cauzate probabil de sacoşele cu care era încărcat; apoi buzna în chilie, fără cuvinte de salut sau prezentare, ci brusc cu cuvintele: „Ioai, dragă, că nu mai pot de foame, şi cuvioasa n-a vrut să-mi deschidă la bucătărie şi să-mi deie să mănânc!”, „cuvioasa” fiind maica de la bucătărie, care locuia acolo şi care gătea masa pentru preoţii slujitori şi personalul auxiliar de la catedrală.
La scurt timp am înţeles, din modul în care vorbea, că el îi numea „cuvioşi” şi „cuvioase” pe toţi oamenii. Părintele Serafim nu avea nimic de mâncare în chilie, dar a încercat să-l consoleze glumind şi spunându-i că oricum îi noapte şi nu-i bine să dormi cu burta plină. Apoi i-a arătat patul în care poate să doarmă.
Pentru că discuţia încă continua, i-am făcut semn Părintelui Serafim că mă întorc imediat şi repede am fugit acasă după mâncare, distanţa fiind de maxim 5 minute, cât traversam parcul. Am pus mâna pe tot ce aveam de mâncare în frigider (în anii aceia nu erau prea multe în frigiderele oamenilor) şi i-am adus Cuviosului să mănânce, aşa reci cum erau şi direct din recipientele în care se aflau (cratiţe şi crăticioare). S-a minunat de mâncare, spunând: „Ioai, dragă, asta încă îi ceva!”.
Apoi am luat contact pentru prima dată cu modul lui unic de a se ruga: aveai senzaţia că nu mai exista nimeni şi nimic în jurul lui, iar atunci când credeai că urmează încheierea, urma: „Şi iară…”, reluând doxologia către Dumnezeu, cu care începuse. Rugăciunea a durat în jur de 15 minute, după care a început să mănânce ca un apucat, cu gesturi exagerate. Văzându-l, mi se umplea sufletul de bucurie şi de dulceaţă, fără să înţeleg de ce. Apoi m-a întrebat cine sunt şi cum mă cheamă. A glumit pe seama numelui meu neobişnuit (pe vremea aceea mă chema Raymond) şi a fredonat un vers din cântarea „Raiule, grădină dulce”. Acea cântare aveam s-o aud de nenumărate ori în anii ce-au urmat…
M-am înţeles din ochi cu părintele Serafim şi am plecat, cu gândul să continui Acatistul acasă. Neaşteptat, drumul până acasă a durat mult mai mult, fiindcă de îndată ce am ieşit de pe poarta catedralei, am izbucnit în hohote de plâns dulce, fără nicio explicaţie. Am ajuns cu chiu cu vai acasă şi am continuat să plâng ore în şir, fără să mă pot opri, din pricina dulceţii cereşti care mă copleşea. Aceasta a fost întâlnirea mea cu Cuviosul.
În următoarele zile, părintele Serafim mi-a povestit ce ştia el despre Cuviosul, spunându-mi că a fost în mănăstire şi că l-au dat afară cu Decretul din 1959, că nu are casă şi umblă de colo-colo, că e rugător şi să nu mă smintesc de felul cum se poartă şi cum vorbeşte.
Ierom. Rafael,
Mănăstirea „Buna Vestire”, Cheile Cibului, judeţul Alba
