Când am aflat de moartea Cuviosului în Ţara Sfântă, au început să mi se deruleze în minte toate amintirile despre el şi îmi doream tare mult să pot ajunge şi eu la înmormântarea lui, socotindu-l un mare sfânt. Dar când am aflat, apoi, că a stat atâtea zile la morgă printre oameni de altă religie, am început să mă îndoiesc în sufletul meu şi să gândesc că poate nu este sfânt dacă a îngăduit Dumnezeu ca trupul lui să stea atât de mult într-un astfel de loc. Cum am gândit aşa, îndată au dispărut din memoria mea toate amintirile cu Cuviosul, s-au şters cu totul din mintea mea şi nu mai puteam să îmi amintesc nimic despre el. Ba, mai mult, se stinsese în mine şi dorinţa de a merge la înmormântarea lui. Văzând această schimbare în mine, mi-am dat seama că am greşit şi că pentru gândul meu rău despre un sfânt s-a retras harul. M-am căit, I-am cerut lui Dumnezeu iertare, l-am rugat şi pe Cuviosul să mă ierte şi îndată au revenit în mintea mea amintirile cu el, iar în suflet mi-a reapărut dorinţa de a merge la înmormântare.
Am văzut la Mănăstirea Tismana trupul lui, care era moale şi înmiresmat, mâna i-o puteai mişca cum voiai. Am asistat la o scenă la care au apărut nişte tineri îndrăciţi, care ţipau cumplit când se apropiau de sicriul lui. Văzându-l pe Cuviosul cum arăta, am gândit că el va face foarte multe minuni de aici înainte şi că la mormântul lui va fi pelerinaj mare.
A rămas în amintirea mea ca un părinte sfânt, harismatic, tare scump şi drag sufletului meu. Cred că este cel mai frumos nebun pentru Hristos din toate timpurile… Am această convingere şi pentru că i-am simţit curăţia sufletului şi i-am văzut lucrarea minunată din timpul vieţii şi după trecerea sa la Domnul!
Monahia I.,
Râmnicu Vâlcea
