A doua oară, l-am întâlnit pe Cuviosul când pleca la Ierusalim şi era cazat la un hotel în Bucureşti, până a doua zi.
Am mers împreună cu un tânăr teolog, cu o doamnă şi cu cei doi fii ai ei, care voiau cu toţii să îl cunoască. Îl prezentasem într-o lumină foarte frumoasă copiilor de liceu, mamei lor şi acelui tânăr, care căuta răspunsul la o întrebare pe care i-o pusese şi duhovnicului său.
Cuviosul s-a aşezat comod într-o canapea în holul hotelului, ne-a vorbit ceva, apoi a început să împartă icoane. A scos dintr-un buzunar o iconiţă, la întâmplare, şi i-a dat-o unuia dintre băieţi. Era cu Sfântul Nectarie, sărbătorit în ziua în care se născuse acel băiat. Pe teologul tânăr îl interesa răspunsul la o întrebare, însă Cuviosul tot ocolea răspunsul, spunându-i: „Dragă, nu mă pricep!”. La un moment dat, a zis către mine: „Dar dânsul nu mulţumeşte suficient lui Dumnezeu?”. Şi numai ce îl văd pe tânăr, aşezat cumva în spatele lui, că îşi dă o palmă peste frunte: „Ăsta era răspunsul pe care îl aşteptam!”. Acelui tânăr întâlnirea i-a adus ce îi trebuia. În aparenţă, nu ceva deosebit, dar aici stă o întreagă teologie de viaţă.
Îi adusesem Cuviosului o cutie de bomboane de ciocolată, într-o pungă pe care scria: „Excelenţa face diferenţa!”. Cuviosul a citit, uitându-se pe pungă, aproape silabisind: „Excelenţa face diferenţa! Aaa, excelenţa face diferenţa!”. M-a dat cap în cap cu tânărul acela, apoi a început să facă iepuraşi pe zid, cu degetele, într-un joc de umbre.
M-a luat apoi de braţ să ieşim puţin afară, dar s-a tot apăsat cu putere pe mine, ca eu să îl susţin. La fel a făcut şi când am coborât scările. Ne-am despărţit şi a plecat ca şi cum nu ar fi avut nicio problemă. Nu se mai sprijinea de nimeni. Pe maşină, aşteptam reacţiile celor alături de care am mers. Cred că au primit răspunsuri tainice, pentru că erau foarte bucuroşi şi împliniţi sufleteşte. De altfel, m-au întrebat periodic ce mai ştiu despre Cuviosul.
Pr. George,
Bucureşti
