În anul 2014, am mers împreună cu Cuviosul într-un pelerinaj la Tesalonic, pentru prăznuirea Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir. Cu această ocazie, în două zile diferite, l-am văzut pe Cuviosul cum a mers la pangarul Bisericii „Sfântul Dimitrie” şi cum a cumpărat două cruci de pus la gât, mari, de lemn. Crucile erau extrem de frumoase, aș îndrăzni să spun, minunate! Am zis împreună cu soțul meu: „Sigur aceste cruci vor ajunge la nişte episcopi, la cât sunt de mari şi frumoase!”.
Timpul a trecut cu pași repezi şi am mers într-o deplasare în interes de serviciu, alături de mai mulți colegi, la Paris. Într-una dintre seri, ne-am adunat în camera unor colege, unde ne-am făcut împreună rugăciunile de seară şi am povestit despre Cuviosul, cel care ne-a umplut inima de bucurie şi dragoste.
Nu era greu să povestești despre cuvioșia sa, mai ales că avea un comportament de sfânt, dar era şi ghiduș, precum un copilaș. Într-un moment al povestirii noastre, ne-am gândit să le întrebăm pe colegele noastre dacă ele au cruci de lemn şi le-am oferit crucile pe care noi le purtam la gât. Dragele de ele, le-au primit cu inima largă! Noi am rămas fără cruciulițe la gât şi ne simțeam un pic stingheri, parcă fără apărare. Întorcându-ne acasă, am început să căutăm pe diverse site-uri şi prin magazine cruciulițe care să fie sculptate pe ambele părți (așa cum spunea Cuviosul că şi-ar dori) şi, pentru că nu ne hotăram asupra modelului, am întârziat un pic plasarea comenzii.
Într-una dintre seri, mergând în vizită la prietenii noștri, Carmen şi Sorin, l-am întâlnit pe Cuvioşelu’. Stând de vorbă cu el, numai ce-l auzim că ne întreabă: „Dar cuvioșiile voastre aveți cruci la gât?”. Ei, acu-i acu: cum să-i spunem că nu avem pentru că nu ne-am hotărât ce să comandăm? Mai grea povestea…
În acel moment, îl vedem cum scoate din trăistuța lui una dintre cele două cruci pe care le achiziționase la Tesalonic. Vă dați seama ce mare ne-a fost uimirea că una dintre acele „cruci de episcopi” urmează să ajungă la noi?! Nu ne venea să credem. Am primit-o cu o bucurie ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Mai întâi, Cuviosul i-a dat crucea soțului meu, apoi i-a cerut-o şi mi-a dat-o mie. Trecând câteva minute, a scos o altă cruce de pus la gât, destul de mare, sidefată, având mai multe culori, pe care i-a dat-o soțului meu. La cinci minute după prima cruce, ne-a dat-o şi pe cea de-a doua, astfel încât să avem fiecare dintre noi la gât crucea noastră!
Într-una dintre drumețiile pe care le-am avut împreună, Cuvioşelu’ mi-a spus: „Dragă, să scoți crucea ori de câte ori va fi nevoie!”. Nu am înțeles la ce se referea atunci şi i-am spus că tot timpul voi avea nevoie de ea, căci nu mă pot lipsi de ajutorul ei… Înţelesul cuvintelor sale avea să mi se descopere câțiva ani mai târziu, când am simțit primul ajutor mare al crucii, prin mijlocirea Cuviosului.
Liliana Curcea,
Craiova
