Sunt o femeie dintr-un sat vasluian, ajunsă pentru o pâine în Germania. Am trecut prin multe în viață. La 25 de ani rămâneam văduvă cu doi copii, iar la 52 de ani a doua oară văduvă, cu alți doi copii. În copilărie, mama ne punea de țineam post și mergeam la biserică, dar timpul și oamenii cu care am venit în contact m-au schimbat în rău, din păcate. De-asta și toate necazurile au venit pe capul meu, din cauza necredinței de care abia acum un an am devenit pe deplin conștientă.
În urma morții soțului meu (25 iulie 2022), am rămas cu foarte multe frici. Frică de noapte, de întuneric, de subsol (cine locuiește în Germania știe că, la anumite blocuri, mașinile de spălat rufe sunt instalate în subsol). Aveam frică de pod, că acolo uscam rufele, îmi era frică singură în casă, nu mai puteam să dorm singură, îmi era frică și să închid ochii seara. Soţul meu a murit la ora 22:20 și, cum se făcea 21:30, începeau niște vâjâieli prin cap, niște furnicături prin stomac și mă lua când cu friguri, când curgea apa de pe mine. Imediat îmi creștea tensiunea și făceam atac de panică, mai ajungeam și la urgențe chiar. Dormeam cu fata mea, alteori peste noapte îmi luam perna și mă furișam la picioarele băiatului (care are 20 ani), așa disperare aveam. Eram mereu nervoasă, tot timpul țipam fără motiv din cauza oboselii, că îmi era frică să adorm. Trânteam uși, aruncam farfurii, căni, spărgeam vase, nu mă puteam controla. Visam urât, mereu oameni pe care îi știu morți. Râpi, păduri întunecoase, visam că mă rătăcesc și nu găsesc ieșirea, gări pustii, case dărăpănate… totul era așa de urât, încât îmi era frică să mă mai culc. Asta a durat cam un an. Am fost foarte traumatizată, că soțul a murit de cancer la cap și făcuse epilepsie. Niște crize zilnice și interminabile. A murit acasă în camera în care am dormit împreună, de aici și frica mea. O moarte foarte urâtă. Pur și simplu, eu îl vedeam în casă, îl auzeam gemând, auzeam ușile închizându-se și deschizându-se. Am avut o perioadă groaznică. Când eram acasă nu lăsam copiii să plece nicăieri, că îmi era frică. De la muncă, mă lua băiatul cu mașina.
Singura mea scăpare era să merg la biserică. Mergeam aproape în fiecare duminică. În Postul Crăciunului, la un Sfânt Maslu a fost invitat Înaltpreasfinţitul Mitropolit Serafim al Germaniei. A fost ceva ce nu cred că o să mai văd vreodată, atât de mulţi preoţi… După slujbă, Înaltpreasfințitul a ținut o predică, iar la final ne-a vorbit despre Cuviosul Gherontie.
Eu, în necredința mea, habar nu aveam de sfinți nebuni pentru Hristos, mai cu seamă să știu de Cuviosul Gherontie. Adusese și niște cărți, am primit și eu un exemplar. Până după Anul Nou, cartea mea a stat frumos la locul ei, nederanjată. După sărbători mi s-a umflat încheietura mâinii drepte și am stat cinci săptămâni în concediu medical. Cum nu aveam ce face, văd cartea și mă apuc de citit.
A fost ceva ce nu pot explica: într-o zi am terminat de citit volumul 4. Cum eu aveam fricile mele și insomnii, am început să mă culc cu cartea în brațe și chiar adormeam. Mai greu, e adevărat, mă mai trezeam peste noapte, dar mă rugam Cuviosului și adormeam la loc. Alteori nu puteam să adorm deloc, dar mereu m-am culcat cu cartea în brațe.
În toate serile ziceam: „Cuviosule, dă-mi somn liniștit și eu promit că în concediu vin la tine!”. Timpul a trecut şi a venit vara, cu concediul. Am plecat din Germania cu copilul, care luase între timp carnetul de șofer. Aveam frică de traseu necunoscut, de oboseală, dar tot drumul am mers cu cartea în brațe și am zis „Tatăl nostru”, „Crezul” și rugăciuni ce mai știam eu. Într-un final, am ajuns acasă. Copiii, nici una nici două, mă tot întrebau când plecăm la mare. Dar eu făcusem o promisiune şi era musai să o respect. Prima săptămână am umblat pentru niște acte, buletinul fetei, dar în a doua săptămână copiii insistau să plecăm. Dar cum să le zic de Tismana, că era în celălalt capăt de țară?! Am încuiat poarta și am urcat în mașină, copilul pusese deja pe GPS destinaţia Constanța. Îi zic: „Măi, hai mai întâi pe la Lacul Roșu, apoi la Praid, apoi mai vedem noi!”.
Aşa am făcut și în noaptea aceea am dormit în Sinaia. A doua zi, el iar voia la Constanța. Eu îi zic: „Tot suntem aproape, hai până la Curtea de Argeș, apoi mai vedem!”. Nu puțin a bodogănit că el a muncit un an pentru concediul ăsta și eu îl port aiurea pe drumuri, dar bodogănind am ajuns la Sfânta Filofteia. Nu am stat mult, că nu se putea. Acum și fata era de partea lui și mă tocau amândoi, dar atâta m-am rugat Cuviosului să ajung la el, că oricât a bombănit și unul și altul, am ajuns la Tismana.
M-am rugat să nu mai am frică, să nu mai am insomnii și m-am dat cu capul de trei ori de crucea sfântului să îmi treacă, să nu mai aud zgomot, deoarece în fiecare seară când mă puneam în pat aveam un zgomot ca un motor de frigider în cap și până nu îmi dădeam cu cartea în cap de trei ori nu adormeam. Mi-am luat și câteva pietricele, că am citit în mărturii că sunt folositoare, mi-am luat bomboane, am luat și un pic de ulei din candelă.
Am ajuns înapoi în Germania și nu mai am „frigiderul” în cap și nici insomnii. Am citit cărţile cu mărturii şi Acatistul şi am crezut din tot sufletul că mă voi face bine și că doar Cuviosul mă poate salva. Simt că sunt pe drumul cel bun. Într-o singură noapte m-am trezit, dar am reușit să adorm la loc. Am scăpat de toate fricile mele, tensiunea nu mi-a mai crescut, atac de panică nu am mai făcut. Mă uit la ceas că se face 10 noaptea și nu mai am niciun stres. Înainte mi se zbătea în gât, mă înțepa inima, vai, ce rău mi-era. Astăzi mă întorc de la muncă noaptea, 2,5 km pe jos și e atât de bine! Am dormit și singură în casă.
Îi mulțumesc Cuviosului că am revenit la normalitate!
Gabriela Bojian,
Salzgitter, Germania
