Pentru prima dată, l-am văzut pe Cuviosul la catedrală. L-am perceput ca pe un cerşetor. Vroiam să îi dau ceva bani, dar aveam o reţinere.
După un sau doi, prin anul 2003, am mers într-un pelerinaj cu un grup de prieteni la mănăstirile din Oltenia. La una dintre mănăstiri, la ieşire, l-am văzut pe Cuviosul că tăia lemne sau, cum am aflat mai târziu că le zicea el, „butuci”. Un prieten din grup, care îl cunoştea mai bine, l-a chemat să vină cu noi în plimbarea pe care plănuiam să o facem în împrejurimile mănăstirii. Eu m-am supărat şi chiar i-am reproşat: „De ce l-ai chemat? Acum n-o să ne mai scăpăm de el!”. Aceste cuvinte s-au dovedit a fi, din fericire pentru familia mea, profetice. Într-adevăr, nu ne-am mai „scăpat” de el până la plecarea sa la Domnul. Dar nu atunci, nu în acel pelerinaj ne-am apropiat sufleteşte, pentru că a rămas pentru noi în continuare un necunoscut, ci în cu totul altă împrejurare.
La scurt timp după pelerinajul din Oltenia, soţul meu şi-a fracturat piciorul. Unul din părinţii de la catedrală, apropiat nouă, aflând de problema soţului, ne-a zis: „Vreau să vin cu cineva la voi, dar să nu vă luaţi după aparenţe. E un nebun pentru Hristos, cu putere mare de rugăciune!”. Mai citisem câte ceva despre nebunii pentru Hristos, deci ştiam cât de cât ce sunt. Aşteptam cu emoţie venirea acelui preţios musafir, care nu a fost altul decât Cuviosul.
Soţul meu era pe un fotoliu. Cuviosul s-a apropiat de el şi a început să îl mângâie pe piciorul fracturat, repetând de mai multe ori: „Oare se mai vindecă?”. Deja începusem să mă tem de aceste cuvinte. Părea o fractură uşoară, dar aveam şi gândul: „Dar dacă va rămâne cu urmări?”. La sfârşit, chiar înainte de a pleca, s-a apropiat iarăşi de soţul meu, l-a mai mângâiat de câteva ori pe picior şi a zis: „Se va face bine într-o lună!”. Şi a fost exact aşa. După o lună s-a vindecat complet şi de atunci nu a mai avut nici cea mai mică durere, ca şi când n-ar fi fost niciodată fracturat.
După această vizită, au urmat şi altele, la scurt timp, şi din ce în ce mai lungi. Uneori stătea şi câte 2-3 săptămâni, de câteva ori a rămas chiar şi câte un post întreg, al Crăciunului sau al Paştilor. În ultimii zece ani era nelipsit la sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae şi la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Făcea de multe ori mari eforturi ca să ajungă, uneori de la sute de kilometri, doar ca să fim împreună la sărbătoarea sfinţilor noştri ocrotitori. Îmi amintesc că într-un an, când am scris pomelnicul pentru slujba Sfeştaniei, făcută cu prilejul slavei casei noastre, de Sfântul Nicolae, l-am întrebat cum să îl trec pe pomelnic: Gheorghe, cum zicea că i se spunea în familie sau Gherontie, cum îi spuneam noi? Mi-a răspuns cu o voce caldă: „Da, dragă, tu nu ştii că eu sunt mort pentru lume?”. Şi atunci am dedus că trebuie să îl trec Gherontie. Şi aşa l-am trecut de atunci pe toate pomelnicele.
Era mereu vesel şi îi plăcea să fim şi noi aşa. Deşi părea uneori absent la ceea ce se întâmpla în jurul său, îmi dădeam seama apoi că observase totul. De mai multe ori repeta cu voce tare ceea ce eu doar gândeam. Dumnezeu îi descoperea lucruri pe care doar eu şi duhovnicul le ştiam. Cred că mi le spunea pentru a-mi arăta că mă sprijină sufleteşte în drumul meu spre mântuire.
Elena T.
