Eram într-un proces care dura de peste patru ani şi nu se putea soluţiona. Eu am intentat acel proces, ştiind că am dreptate, dar greşeala mea era că ceream despăgubiri materiale foarte mari. Eu o ţineam una şi bună că, dacă am fost nedreptăţit, să primesc câte un miliard de la fiecare din cei implicaţi. Înainte de a le intenta procesul, am mers la ei să ne împăcăm, dar nu au acceptat.
Fusesem într-un pelerinaj în Sfântul Munte, iar la întoarcere Cuviosul a venit la noi şi a stat trei luni. În acea perioadă mergeam cel puţin o dată pe lună în instanţă. Mergeam la sigur. Aveam o aşa ură de mă gândeam că, atunci când se va da sentinţa finală, să îi scot din case şi să le dau la săracii ce locuiau sub pod, în oraş.
Într-o seară, îmi zice Cuviosul: „Da, dragă, are vreun rost? Are vreun rost?”. Îi spun: „Cum să nu, Cuvioase, că o să câştig o grămadă de bani!”. El mă întreabă: „Ţie îţi lipsesc banii?”. Am stat şi m-am gândit: „Cuvioase, nu-mi lipsesc banii, că a dat Dumnezeu şi am mai mult decât aş fi sperat vreodată!”. „Atunci, de ce nu renunţi la bani?”.
Mi-a trebuit ceva vreme să ajung la concluzia că, dacă aş renunţa la cererea pe care am făcut-o în instanţă, cazul s-ar termina imediat. Aşa a fost. Am spus în instanţă că nu mai am pretenţii financiare şi vreau să se încheie mascarada. În două înfăţişări, procesul s-a încheiat în favoarea mea din punct de vedere al faptelor.
Atunci mi-am dat seama de ce Cuviosul a venit la noi, când ne-am întors din Sfântul Munte şi am realizat că are puterea de a stinge săgeţile celui rău îndreptate spre inima mea. În tulburarea mea, nu mă gândisem că dreptatea are mai multe laturi: dreptatea în lumina Domnului şi dreptatea pe care vrea să şi-o facă omul.
Când am văzut ce linişte şi pace am avut în suflet după ce am renunţat, m-am ataşat foarte mult de Cuviosul şi mi-am dat seama că nu putea să facă cineva un lucru întâmplător, fără voia lui Dumnezeu, să îmi stingă duşmănia din suflet, care mă oprise o perioadă şi de la Sfânta Împărtăşanie.
Marin Nemeş
