Suntem rude cu familia lor, eu sunt verişoară cu Gheorghe. Era cu 10 ani mai mare decât mine. Părinţii mei i-au fost şi naşi de Botez. Mie îmi spunea pe nume, Marilena, chiar dacă ne mai certam, pentru că uneori şi eu eram rea, mai aruncam cu pietre. Făceam ce făceau copiii.
Până a trăit părintele Modest, Gheorghe mergea des la el, la mănăstire. Cu el mergea şi prin alte părţi, aşa a ajuns să cunoască pe acolo, pe la alte mănăstiri. De la el avea hainele călugăreşti. Gheorghe zicea că de aceea umblă cu hainele acelea, avea şi fes călugăresc pe cap, el nu umbla numa’ aşa… Altfel, se păstra curat, dacă haina era mai veche o tot aranja, o scutura. Pleca mereu la mănăstire şi înainte de 20 de ani. De mic a fost credincios. Lângă poartă la ei avea un băţ, cu el desena pe pământ numai mănăstiri şi era atent să nu treacă lumea pe acolo să nu-i strice ce desena.
Venea la noi la sapă tot mereu şi povestea cu tata: „Nănaşule, zicea el, mă iei la sapă?” „Te iau!” „Da, auzi, nănaşule, să nu dai la aceştia banii, că vreau să mă duc la unchiul Moise!” „Nu, Gheorghe, ţie ţi-i dau!”. Nu se plătea mult atunci, nu era scump. Venea la noi la lucru câte 3-4 zile, chiar şi câte o săptămână. Odată, într-o seară, era foarte nor. Ne-a spus că chiar atunci pleacă la Fişer, peste deal, ca să iasă la şosea. I-am răspuns: „Nu te duce acum, lasă până dimineaţă. Poate mai merge vreun car la moară!”, pentru că atunci nu era autobuz, nu erau maşini. Până la urmă nu a plecat.
Ţinea ajun. Venea şi lucra la sapă fără să mănânce. Noi aveam pământ mult şi tot mereu aveam la lucru câte 3-4 femei care ne ajutau la sapă. Mama se trezea de dimineaţă, făcea şi câte o oală de ciorbă, punea şi brânză, slănină şi ouă fierte. La masă, el stătea la umbră, undeva aproape de noi, dar nu vroia nimic, nici mâncare şi nici apă. Tata îl chema la masă sau cel puţin să bea apă. Ţinea aşa trei zile de ajun. Avea atunci 16-17 ani.
Mi-a povestit tata că s-a dus cu Gheorghe la pădure după lemne. După ce au încărcat lemnele, tata a dat drumul la boi să mănânce şi s-a dus în pădure să îşi taie nişte cozi pentru furcă, sape, ce avea pe acasă. Gheorghe tot striga: „Nănaşule, eşti gata?”. „Nu, măi, stai că plecăm imediat!”.
Gheorghe s-a gândit să pregătească el carul până vine tata, numai că, în loc să aducă boii la car, a făcut invers, a dus carul la boi. Proţapul era ridicat sus, jugul era jos. Cum l-a urnit, pentru că era pantă, carul a plecat la vale. A început să strige: „Nănaşule, nănaşule, a plecat carul!”. Tata a auzit şi a venit repede, dar carul mergea la vale singur. El i-a spus: „Nu te supăra, frăţia ta! Nu te supăra, că eu mă rog!” şi s-a pus în genunchi. Când l-a auzit şi l-a văzut, tata i-a spus nervos: „Nu te mai ruga acuma, că te rogi degeaba! Carul se face praf! Trebuie să mergem acasă să luăm carul cel mic şi să venim să vedem ce mai rămâne din car!”. Din nou i-a spus Gheorghe: „Nu te supăra, frăţia ta, că eu mă rog şi nu păţim nimica!”. Ce o zis el, cum s-o rugat, că numai a văzut tata cum carul o ia la stânga şi acolo a fost un păr mare şi mărăcini şi carul s-a proptit în el şi nu a avut nimica. După aceea, au luat boii şi au venit acasă cu acelaşi car. Gheorghe avea atunci vreo 17 ani, că atunci venea acasă de la mănăstire. Stătea ce stătea şi iară mergea.
Părinţii lui au fost nişte oameni foarte cumsecade, muncitori, lucrau la pământ, dar, după ce le-a murit băiatul cel mare, aşa s-or îmbolnăvit, nu mai erau ei, iar mamă-sa nu a lăsat toată viaţa doliul. Mamă-sa era foarte credincioasă, postea şi la biserică se ducea mereu. Zicea că ţine postul pentru Gheorghe.
De multe ori a dormit la noi în Rupea şi la părintele protopop Gheorghe Opriş. Câteodată, şi în Rupea copiii vorbeau urât cu el, iar eu ieşeam şi strigam la ei. De câte ori venea, făcea mama lichiu, făceam şi eu, îi dădeam lichiu, îi dădeam şi cozonac şi sarmale.
Nu l-am mai văzut demult. În primăvară am auzit că merge lumea cu batiste şi cu prosoape la crucea lui.
(Marilena Haizea, născută Toma, fiica naşilor de botez ai Cuviosului Gherontie, Rupea)
