Eram la Mănăstirea Râmeţ, la sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, în vara anului 1983. Pe vremea aceea, făceam parte dintr-un grup de tineri dornici după Hristos şi priveam atentă la tot ce m-ar fi putut ajuta să cresc duhovniceşte.
În această stare, în timpul Sfintei Liturghii, am zărit un om care a stat tot timpul cu mâinile ridicate spre cer. În grupul nostru, s-a creat ideea că este cu probleme psihice, nebun, mai ales că după terminarea slujbei tot căuta să vină în mijlocul nostru. Noi stăteam mai retraşi şi tot încercam să îl evităm.
Timpul a trecut foarte repede şi aveam să îl reîntâlnesc după trei ani, când am intrat în obştea Mănăstirii Dintr-un lemn. Atunci am aflat că se numea Gherontie şi am rămas uimită când am văzut că era foarte familiar cu măicuţele, că era altfel de cum crezusem eu. Şi a început o mică frământare în sufletul meu. Nu am cerut vreo explicație de la vreo măicuță, am tăcut, nu am spus nimănui că eu l-am văzut undeva, dar Cuviosul Gherontie parcă m-ar fi cunoscut de când lumea.
Nu zăbovea prea mult la noi la mănăstire, doar câteva zile, dar când venea, de multe ori spunea: „Dragă, sunt ostenit!”. Şi se vedea într-adevăr că era ostenit! Cu toate acestea, când venea la noi la bucătărie nu dorea mâncare, dar spunea: „Ioai, preacuvioasă! No, unde mă culc?”. Pe vremea aceea, mănăstirea avea puține locuri de cazare, dar pentru un suflet ostenit ca al Cuviosului, întotdeauna s-a găsit.
Fugea repede la slujbă, „la Măicuța Domnului” – aşa zicea Cuviosul și cânta în biserică, la icoana făcătoare de minuni. Venea apoi tot la bucătărie, că noi terminam ascultarea mai târziu, gusta puţină mâncare şi abia apoi îl duceam la camera unde dormea. Se mai ruga şi cânta acolo, de multe ori, câteva ore.
Dimineața era bucuros și, cu acel zâmbet curat, mă căuta iar la bucătărie şi îmi zicea: „Ioai, dragă, oare unde găsesc un pic de apă caldă, dragă, să înmoi hainele?”. Pe vremea aceea, apa o încălzeam ori la bucătărie în cazan, ori în câte un cazan la baie. Făceam focul și îi spuneam: „Uite, acuș se încălzește apa și te duc să te speli!”.
Fiind odată mai ocupată, am uitat de Cuviosul și peste câteva ore a apărut în ușa de la bucătărie și a început să cânte bucuros. Eu l-am întrebat: „Ce-i cu veselia asta?”. Dar el, foarte vesel, mi-a spus: „Ioai, dragă, apa caldă!”. Atunci am simțit că promisiunea mea nu a fost îndeplinită cum se cuvenea, am lăsat totul și i-am zis: „Hai, vino să-ți fac apă caldă să te speli!”. Aproape de fiecare dată mă ruga să îl tund. Era bucuros ca un copil când vedea că are haine curate pe el! De atunci, de câte ori făcea un popas la mănăstirea noastră, aveam grijă să-i ofer o haină curată şi apă caldă.
Multe ar fi fost de scris, dar timpul a trecut, din memorie au zburat multe amintiri, dar un singur lucru e sigur: Cuviosul Gherontie nu mă va uita, acolo Sus, pentru micile mele eforturi, pe care le-am făcut cu mare, mare drag.
Monahia Varvara,
Mănăstirea Dintr-un lemn
