(Alba Iulia, 22.06.2008)
Prima dată l-am întâlnit pe Cuviosul Gherontie la catedrala din Alba Iulia, într-o zi de vineri, prin anul 1995. Se terminase Sfânta Liturghie şi începuse Sfântul Maslu. Am intrat în biserică şi am auzit nişte sunete, ca de animale sălbatice şi domestice, scoase de către un om. Mai intram în biserică de la pangar să duc pomelnice şi îl mai auzeam din când în când pe acel om scoţând acele sunete. Nu era ceva înfricoşător, care să îmi producă spaimă. Nu ştiu, nu am deschis cu nimeni acest subiect, dacă şi alţii au auzit acele sunete. Alte manifestări nu avea. Doar asta. Am fost convinsă că este bolnav psihic, mi-a inspirat milă şi m-am rugat pentru el, să-i dea Dumnezeu sănătate, să îl tămăduiască de această neputinţă.
După ce s-a terminat Sfântul Maslu şi lumea a ieşit din biserică, am închis pangarul şi am mers spre birouri să aduc marfă. Aleea ce ducea spre depozit era puţin mai ferită de trecători. Acolo era un pin, iar sub pin, văd un om în genunchi, cu mâinile ridicate. Era chiar omul care în biserică scosese acele sunete. Am mers către el, din curiozitate să văd cine este, iar când m-am uitat insistent, am văzut că era în rugăciune, în extaz, ridicat de la pământ o palmă şi jumătate. M-am cutremurat, deoarece despre asta citisem doar în Vieţile Sfinţilor! M-am apropiat şi n-a schiţat nimic care să-mi dea de înţeles că m-a văzut. Se ruga în continuare foarte profund. În acel moment, mi-am dat seama că, de fapt, sunetele scoase erau ca să mascheze în ochii lumii starea de sfinţenie la care ajunsese. Dumnezeu mi-a descoperit ceea ce el ascundea de restul oamenilor, care, ca şi mine până în acel moment, îl credeau bolnav psihic sau chiar mai rău de atât. Am văzut că este un om al lui Dumnezeu, cu o harismă mare.
Ulterior, am aflat că îl cheamă Gherontie, am devenit mai apropiaţi, venea la noi la bucătărie şi mânca. Apărea în special când aveam probleme sau ispite şi, prefăcându-se obosit, îmi spunea: „Dragă, mi-e somn! Sunt obosit! Nu mă laşi să mă culc puţin?”. Şi îi improvizam un pat în trapeză, din scaune, şi acolo se nevoia. Seara mă ruga să vin să îl trezesc la miezul nopţii, pentru rugăciune. De fapt, el vroia să ne atragă atenţia asupra valorii rugăciunii de la miezul nopţii, mai ales pentru noi, călugării.
Nu am spus nimănui această întâmplare, dar de fiecare dată când întâlneam pe cineva care îmi spunea despre Cuviosul că este un om cu probleme psihice, le spuneam că nu au dreptate şi să nu judece după aparenţe. În timp, studiile de psihologie pe care le-am urmat m-au încredinţat că manifestările lui nu aveau de a face cu patologicul, ci erau forme ale nebuniei pentru Hristos.
L-am întâlnit de nenumărate ori de atunci, dar nici eu şi nici alţii nu l-au mai auzit vreodată manifestându-se în acest fel. Mai imita animale, aşa cum l-am auzit în biserică, atunci când ne spunea, râzând, cum făcea asta în timpul anchetelor, ca să pară nebun.
Mi-am dat seama că era un om de o inteligenţă rară, dar ascundea totul sub haina smereniei adevărate, ca să nu-l slăvească lumea, ci să-l slăvească Dumnezeu. A avut o misiune bine definită şi foarte grea. Foarte puţini oameni pot face ceea ce sfinţia sa a făcut şi nădejduiesc că acum se bucură în ceata sfinţilor şi de acolo mijloceşte pentru noi pe calea spre mântuire.
Maica Eleodora, Mănăstirea Călene
