În anii ce au urmat, am absolvit Seminarul Teologic din Cluj-Napoca, fiind hirotonit preot celibatar (iniţial, misionar pentru spitalele, casele de copii şi azilurile de bătrâni din judeţul Alba), timp în care vizitele Cuviosului au continuat în acelaşi fel. În primul an de preoţie, m-am mutat împreună cu mama într-un apartament din blocul de lângă Spitalul Judeţean. Fără să fie prin preajmă la această schimbare de domiciliu, m-am pomenit cu Cuviosul acasă, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. De aici aş putea spune că a început o nouă etapă în ce priveşte minunile şi destăinuirile lui.
Cuviosul îşi păstra comoara duhovnicească şi o sporea prin smerenie. Iubea realmente defăimarea de sine şi se prihănea necontenit în rugăciune şi înaintea oamenilor. În aceeaşi măsură, era lucrător să stârnească defăimarea asupra lui, mai ales atunci când cineva îl socotea sau îl mărturisea ca fiind smerit, cuvios sau sfânt. Cei care l-am cunoscut o ştim prea bine! De lucrul acesta mi-am dat seama şi eu încă de la începuturi, fiindcă am fost martor amuzat al unor situaţii în care pe unele femei „peste poruncă” de evlavioase, care îl mărturiseau astfel pe Cuviosul, le smintea prin vorbe sau atingeri mai puţin „cuvioase”.
Am făcut cunoştinţă cândva cu o vorbă adevărată: „Pe unii, Dumnezeu îi alege de buni ce sunt, iar pe alţii, de răi ce sunt!”. Putinţa de a fi şi eu un apropiat al Cuviosului Gherontie se explică prin faptul că fac parte din cea de-a doua categorie. Fiind într-o fire copilăroasă, neisprăvită şi de multe ori bădărană, la care se adăuga pasiunea mea de mic pentru artele marţiale japoneze, l-am tratat constant pe Cuviosul într-o suită de porecle, atitudini, lovituri uşoare, luxaţii, imobilizări etc. care, paradoxal, l-au făcut să se simtă foarte liber din punct de vedere duhovnicesc în prezenţa mea.
Ani de zile am trăit împreună, la răstimpurile când venea la noi acasă, şi, fie că mâncam, povesteam sau îl interogam despre „activităţile” lui, toate se desfăşurau în aceeaşi atitudine din partea mea, excepţie făcând rugăciunea, când de multe ori îl contemplam în tăcere sau pe ascuns. Nu vorbea despre sine nimic care să-l scoată din imaginea de nebun sau scrântit. Când însă se simţea iubit, dar nu lăudat sau apreciat, răspundea limpede şi coerent.
Întreg mersul cuvioasei sale vieţi, sub chipul nebuniei pentru Hristos, s-a săvârşit prin puterea harului lui Dumnezeu. De aceea, era un om care se folosea necontenit de Sfintele Taine ale Bisericii. I-am primit spovedania şi l-am împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului, dar nu ca unul care aş fi fost duhovnicul lui. I-am spus rugăciuni şi l-am uns cu untdelemn sfinţit când a avut neputinţe trupeşti (odată şi-a făcut singur chirurgie!). Se folosea de preoţia cu care eram dăruit, aşa cum mă gândesc că o făcea şi cu alţi preoţi pe la care mergea. Nu i-am dat vreodată sfaturi duhovniceşti şi nici el mie. Nu se scârbea de tinereţile mele, cu toate că aveam doar 21 ani. Eram prieteni şi aveam încredere unul în celălalt, într-o iubire care nu mai avea nevoie de cuvinte. „Prietenia este din Rai”, zicea părintele Teofil Părăian; şi în preajma lui simţeam Raiul.
La începuturi, văzându-l aşa lipsit, îi făceam rost de îmbrăcăminte şi încălţăminte, de care se bucura ca un copil. Dar, când se întorcea seara acasă, era întotdeauna îmbrăcat în alte haine, sărăcăcioase, pe care e de prisos să le mai descriu. Îl certam şi îl somam, luxându-i mâinile, să nu mai dea îmbrăcămintea şi ghetele de care avea atâta nevoie, dar mă dezarma cu explicaţiile date în stilul lui. A ajutat foarte mulţi săraci, dar şi mănăstiri, cu banii pe care îi primea şi îi aduna de la oameni. Nu cerea niciodată de la nimeni, dar era cu neputinţă să nu-i dai când îl întâlneai. Toţi vecinii mei îi dădeau bani, de care se bucura ca un copil.
Fără să fi ştiut vreodată ce purta în vestitele sale sacoşe, cu care venea şi pe la noi uneori, odată, la plecare, mi-a arătat o sacoşă plină cu bani, şi mi-a cerut rugăciunea s-ajungă cu bine la o mănăstire care avea mare nevoie de ei, „că nu au unde sta cuvioasele, dragă!”. M-am speriat când am văzut atâta bănet şi l-am interogat în „maniera” mea de unde are aşa mulţi bani şi dacă nu sunt furaţi, la care mi-a răspuns: „Apăi, dragă, doar tot la cuvioşia ta i-am ţinut până s-or strâns!”. Habar nu aveam pe unde îi ascundea şi îi dosea.
Ierom. Rafael,
Mănăstirea „Buna Vestire”, Cheile Cibului, judeţul Alba
