Cu vreo șase ani în urmă, am scris într-un ziar online local (n.n. la Constanța) un articol în care relatam câteva cazuri ale unor oameni încercați de suferința cancerului. Și, deși ca preot am avut senzația că trăiesc alături de oamenii aceia greu încercați de suferința lor, aveam să realizez ce înseamnă cu adevărat o asemenea boală grea doar atunci când eu însumi am aflat că trebuie să înfrunt un astfel de rezultat medical. Mai mult, un prieten drag avea să-mi mărturisească, citindu-mi articolul acela, că a fost nervos pe mine pentru că mi-am asumat să vorbesc despre lucruri pe care nu le-am trăit…
Normalitatea este atât de firească încât avem impresia că doar ea trebuie să existe… așa mi se părea până în momentul în care am aflat rezultatul biopsiei efectuate cu aproape trei ani în urmă, la insistențele unui doctor iscusit. Mă durea o ureche, părea banal, dar ea a considerat că poate fi și ceva anormal; un moment de grație, probabil, în cariera acestei tinere doctorițe…
În cabinetul ei, situat la etajul doi al unei clădiri construite în anii comunismului, doctorița întrebă în dimineața consultației:
– Ați avut hemoragie în dimineața aceasta?
– Da, răspund eu relaxat, convins fiind că nu este așa de grav să îți curgă sânge din nas.
Pentru a nu-mi crea o stare de panică, nu-mi precizează dacă e grav sau nu să sângerezi, dar mă roagă să revin a doua zi.
– Aș vrea „să vă ciupesc” de acolo din nara de unde v-a curs sânge, care are, evident, corespondență și cu urechea care v-a tot creat probleme de ceva timp.
– În regulă, îi răspund, gândindu-mă că astfel se va elucida totalmente și în felul acesta voi termina cu drumurile acestea la spital, care nu îmi creează deloc confort, ci din contră; nu aveam să știu că, de fapt, era doar începutul…
A doua zi dimineață, am revenit la cabinetul doctoriței și, după ce „m-a ciupit” din locul în care a considerat a fi ceva anormal, au urmat trei săptămâni de așteptare. Nu foarte grele, pentru că nu credeam că putea veni așa devreme „lovitura de tren” sau, oricum, nu mie…
Am revenit în cabinetul medicului în ziua indicată. Tânăra doctoriță m-a rugat să aștept puțin pentru a merge personal să vadă rezultatul biopsiei, despre care înțelesese că a sosit. Când a urcat scările, am avut momentul acela în care simțim lucrurile imediate care se vor comunica. A intrat în cabinet, invitându-mă să iau loc:
– Părinte, veștile nu sunt dintre cele mai bune, a spus ea încercând să-și păstreze calmul, dar vizibil afectată.
– Să înțeleg că este o tumoare, am bâiguit, realizând câtuși de puțin gravitatea mesajului.
– Este un carcinom nediferențiat, mi-a răspuns, tremurându-i barba.
Sunt sigur că nu eram primul căruia îi descoperea o asemenea tumoare, dar avea să-mi mărturisească mai târziu că nu a crezut niciun moment că acesta va fi diagnosticul.
…Şi astfel am aflat că de ceva vreme „găzduiesc un carcinom nediferențiat”, o tumoare de rinofaringe.
Am plâns singur în mașină minute bune, sperând că atunci când voi ajunge acasă în fața soției și a copiilor să fiu demn, de parcă diagnosticul acesta se poate șterge așa ușor.
Au urmat zile îngrozitoare; examene de imagistică, analize, decizii de luat în privința medicilor cu care voi începe tratamentul. Am efectuat un prim tratament foarte complicat de chimioterapie și radioterapie vreme de aproape două luni, timp în care am slăbit foarte mult, fiind nevoit să am alături oameni apropiați, care să mă poată ajuta chiar să mă deplasez la un moment dat. Vorba lui Irvin Yalom, am avut momente în care „chiar am privit soarele în față”. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al rugăciunilor oamenilor care mă cunosc, am depășit acele momente și se părea că voi redeveni firesc. N-am știut dacă este calea vindecării, dar am știut că sigur este calea acceptării… aceea de a învăța să trăiești ca și când nimic nu s-a întâmplat, ci doar s-a adăugat. Am găsit la vremea aceea un citat la Sfântul Vasile al Kineșmei (Evanghelia pentru omul modern, vol. 1) care m-a întărit mult: „Ca să începem tratamentul bolii trebuie pus diagnosticul corect. Boala descoperită nu este atât de primejdioasă, fiindcă întotdeauna se pot găsi mijloace de tratament. Cumplit este atunci când omul nu bănuiește că e bolnav și nici măcar nu năzuiește să afle dacă e bolnav ori e sănătos. Atunci, situația primejdioasă poate deveni disperată…”.
Și tot din perioada aceea de început a luptei mele cu acceptarea bolii mi-aduc aminte cuvintele unui om tare drag din viața mea… când i-am scris că biopsia a confirmat că am o tumoare, dar nu știam mare lucru despre stadiul bolii, mi-a scris că el crede că mă voi vindeca pentru că „dacă nu aș crede, nu știu cum aș mai trăi”. El, un om hâtru, uneori parcă îndreptat prea mult doar spre rațional, m-a întărit tare mult cu replica aceasta; sigur că m-a făcut să și lăcrimez, dar prefer astfel de lacrimi.
M-am tot gândit de ce îngăduie Dumnezeu suferința în viața omului. C.S. Lewis realizează, într-o recentă lucrare tradusă în limba română (De ce, Doamne? O radiografie a suferinței), o „radiografie” a durerii și a suferinței. Și, așa cum remarcă și Andrei Pleșu în prefața cărții marelui scriitor britanic creștin: „Comuniunea cu Dumnezeu se petrece nu doar prin protocoalele bucuriei și ale speranței, ci prin încercarea suferinței și a morții.”. Iar în clipa în care Lewis – a cărui lucrare este în fapt un jurnal realizat imediat după moartea soției sale – se roagă, zicând: „Încearcă, Doamne, să te pui în pielea noastră de muritori!”, același Andrei Pleșu găsește răspunsul: „…el (n.n. Lewis) știe bine că Întruparea și viața Fiului tocmai asta sunt: decizia lui Dumnezeu de a se pune în pielea noastră. Dumnezeu nu s-a iertat pe El Însuși!”. În cartea aceasta, Lewis face experiența lui Iov: este lovit, suferă, nu pricepe, întreabă, așteaptă o explicație, toate acestea pentru că „luptă pentru sens, pentru credință, pentru regăsirea de sine în lumea lui Dumnezeu”.
Știu… normalul vieții este acela în care să îmbătrânești alături de familia ta, ferit de asemenea „lovituri de ciocan”, dar și când le primești trebuie să arăți că poți lupta chiar și cu adversari greu de învins, pentru că nu ești învingător în relația cu viața dacă te lupți doar cu adversari la îndemână, pentru că atunci nu ești un campion, ci un om normal, puțin mai norocos. Sigur că o asemenea luptă se câștigă și cu noroc, dar nu numai cu noroc, ci și cu tenacitate, cu nerenunțare, cu optimism, cu încredere și mai ales cu CREDINȚĂ.
Mă trezesc uneori dimineața, neavând nicio durere, și pentru câteva secunde am impresia că boala aceasta e doar un coșmar avut noaptea, de care nu m-am dezlipit încă. Numai că, după alte câteva zeci de secunde, realizez că realitatea în care mă aflu e aceea în care boala e colocatara mea, că pentru o vreme „s-a îndrăgostit” de mine. Privesc și mă întâlnesc cu oamenii cu care mă cunosc și îmi dau seama că ei sunt la fel, doar eu puțin „schimbat”, nu neapărat fizic…
Învăț în perioada aceasta despre răbdare; îmi lipsea… am fost omul care atunci când am dorit ceva nu am renunțat și, la scurt timp, cumva, am primit ceea ce îmi doream. Dumnezeu a fost îngăduitor cu dorințele mele; acum însă îmi cere, în schimb, să-mi exersez această virtute, pentru că despre acest lucru este vorba; toată lumea vorbește despre șansele mari de vindecare, dar și despre răbdarea pe termen lung (câteva luni bune) pe care trebuie să o am. Acum trebuie să o am pentru că așa este necesar și oricum nu am încotro…
E o perioadă altfel liniștită; copiii cresc și simt bucuria jocului lor în jurul meu; oamenii, în general, sunt mai înțelegători cu mine, mai „miloși”. E un sentiment uman aproape firesc pentru că, pe lângă mila pe care o provoacă faptul că vezi un om de o vârstă nu tocmai înaintată (mulți încă îmi spun „copil”), mai e un sentiment uman, pe care și eu l-am experimentat de atâtea ori când auzeam pe cineva că are o boală gravă, acela ca eu să pot ajuta un asemenea „nefericit”, dar să nu am eu acea boală, să manifest milă, bunăvoință față de omul chinuit, dar să nu primesc și eu un asemenea chin.
Am sentimente amestecate; simt că sunt „puternic”, dar tot mai am multe întrebări, simt că pot lupta, dar mai am și mici ispite ale căderii, simt că pot face aceleași lucruri ca înainte de 16 iulie 2019 (ziua în care am primit rezultatul biopsiei), dar tot mai am „luptele mele interne” din mintea mea. Știu că trebuie să le alung pentru că boala trebuie să treacă, boala trebuie învinsă.
Am avut multe „examene” de dat în viața mea; au fost chiar boli pe care le-am înfruntat. Devenirea mea profesională a necesitat, de asemenea, multe examene de înfruntat.
Au fost, de-a lungul vieții, multe examene oficiale și neoficiale. Cele neoficiale au fost uneori adevărate partide de șah. Am ieșit învingător de cele mai multe ori, dar au rămas destule „găuri” ale luptelor, ale gloanțelor, pe undeva prin mine. Au fost, apoi, multe examene în relația cu oamenii, cu oamenii apropiați sau mai puțin apropiați. Au fost momente când simțeam că sunt lupte nedrepte, neadevărate, de cele mai multe ori, inventate chiar, și cărora nu le-am înțeles și nu le voi putea înțelege niciodată rostul, cu atât mai puțin în momentele acestea. Au zdruncinat și acestea, au determinat suferință, dezechilibru, ore nedormite, zile de neliniște. Am trecut cumva și peste acestea, dar, la rândul lor, au creat dezechilibre în viața mea, în mintea mea, în familia mea… și, chiar dacă s-au aplanat, au provocat răni și a fost nevoie de timp ca să ajung să cred că m-am împăcat cu mine. Astfel, m-am putut împăca cu cei din jurul meu și, implicit, cu Dumnezeu.
Pentru că tot am amintit de împăcarea cu semenii, de relația cu cei din jur, mi-aduc aminte că în timpul unei ședințe de chimioterapie, care dura câteva ore, am avut alături „un coleg de suferință”. Și cum am fost rânduit să fiu așezat pe un scaun lângă acest domn, iar perfuzia durează aproximativ trei ore, ne-am găsit subiecte de dialog; omul, întărit la rândul lui, pentru că aveam să aflu că atât mama cât și un nepot de-al lui au trecut printr-o asemenea boală și sunt vii și astăzi, mi-a oferit câteva sfaturi practice, extrem de utile, ceea ce am făcut și eu la rândul meu; uneori e nevoie de suferință ca să întâlnești prieteni, alteori stăm lângă unii oameni ani în șir – pentru că așa ne așază profesia, spre exemplu – și nu poți lega prietenii.
„Colegul de perfuzii” mi-a spus însă un lucru care m-a marcat, care încă îmi răsună atât în urechea sănătoasă, cât și în cea care continuă să se lupte:
– Fii fericit că ai oameni dragi lângă tine, că ai familia lângă tine și ai cu cine și pentru cine lupta!
– Așa este, i-am răspuns, și chiar simt și cred că ei contează foarte mult în momentele acestea.
– Eu nu mai am pe nimeni, a continuat prietenul de suferință, pentru că inclusiv cea lângă care am stat în ultimii șapte ani, în clipa în care a aflat acest crunt diagnostic a dispărut…
Cruntă realitate; nu mă gândisem cum ar fi fost să fiu eu într-o asemenea conjunctură.
– Îl ai pe Dumnezeu și pe toți sfinții Lui, i-am răspuns, pentru că atât oamenilor greu încercați, cum este acest năpăstuit acum, dar și oamenilor care ajung să trăiască singuri din varii motive, cred că cel mai mare ajutor care poate umple golul singurătății este credința în Dumnezeu, căutarea și găsirea comuniunii și a dialogului cu El. Îmi vine greu să-mi imaginez cum este în acest fel, eu fiind o persoană comunională, care, în fapt, mă hrănesc din relația cu oamenii, din bucuria dialogului, a împărtășirii sentimentelor, a durerilor, a bucuriilor, a momentelor din viață.
Raportându-mă la experiența avută alături de acest om pentru câteva ore în care am vorbit despre ceea ce „noi”, cei care avem această suferință, această boală, trebuie să facem, cum trebuie să gândim, cum trebuie să ne hrănim, mi-a venit în minte tabloul lui John Farrow, relatat în lucrarea sa, Damian leprosul, în care relatează experiența unui om care alege să meargă să slujească oamenilor dintr-o leprozerie. Era un preot catolic, originar din Belgia, pe numele său Josif Damian de Veuster, cunoscut și sub numele de Damian leprosul. A fost trimis, la cererea sa, ca preot misionar în Insulele Hawaii și apoi în arhipelagul Molokai, unde exista o leprozerie. Răspândirea rapidă a bolii lui Hansen în Hawaii a necesitat izolarea celor infectați într-o zonă numită Kalawao, din cadrul arhipelagului Molokai. Leproșii erau aruncați din barcă pe țărmul acestei insule și cei care încercau să se întoarcă la bord erau împușcați. Colonia de leproși de aici viețuia fără resurse, fără hrană, încât erau nevoiți, asemenea animalelor, să vâneze sau chiar să se ucidă unii pe ceilalți pentru hrană și îmbrăcăminte. Locuiau în peșteri și colibe construite din crengi și frunze uscate.
Părintele Damian ajunge aici pe 10 mai 1873. În leprozerie locuiau foarte multe persoane. Prima întâlnire a avut-o cu un tânăr muribund, la căpătâiul căruia s-a rugat. În prima noapte a dormit sub un copac. Părintele mută colonia de leproși pe cealaltă parte a insulei, în Kalaupapa. Primele locuințe de lemn au fost construite aici după venirea părintelui Damian; de asemenea, a reparat biserica Sfânta Filomena, unde slujea Sfânta Liturghie și unde bolnavii se spovedeau și se împărtășeau.
Vreme îndelungată a fost sprijinul acestor bolnavi, învățând să facă și pe medicul în spital: îi îngrijea pe leproși, dezinfecta și pansa rănile; cu mâinile sale, părintele le făcea sicriele, îi ducea la biserică și le oficia ceremoniile religioase. Când predica, folosea formula: „Noi, leproșii”. Într-o zi însă, aceste cuvinte au devenit realitate: s-a molipsit de lepră. Acest fapt se petrecea în anul 1882. A trăit cu această boală vreme de 7 ani. A trecut la cele veșnice pe 15 aprilie 1889, la vârsta de 49 de ani. A fost îngropat sub copacul unde a dormit în prima noapte, când a venit la Molokai, fiind plâns de peste 1000 de leproși, care se aflau pe insulă la acel moment.
După câteva luni de la terminarea acestui tratament chinuitor aveam să aflu că boala e tot acolo, ba chiar mai agresivă… Un nou RMN efectuat la indicațiile unui medic neurolog din București a arătat prezența unei tumori în sinusul cavernos. Se punea întrebarea dacă era benignă sau malignă. Aveam să aflăm că este malignă, în fapt același tip de tumoră ca aceea din rinofaringe, în urma unei biopsii extrem de complicate, pentru că a trebuit să fie recoltată din baza craniului.
Este așadar nevoie de un nou tratament și se pare că în țara noastră acest tratament nu mai poate fi efectuat.
Și aici intervine legătura mea cu Cuviosul Gherontie. Un prieten drag, profesor de teologie la Facultatea de Teologie din Alba Iulia, mi-a trimis în zilele acelea de grea suferință Acatistul Cuviosului Gherontie, rugându-mă cu blândețe să încerc să-l citesc, pe cât îmi este cu putință, pentru că vederea îmi fusese afectată foarte grav. Nu aveam cunoștință despre acest Cuvios, dar am simțit că trebuie să citesc acest Acatist. În tot acest răstimp, soția îndeosebi, dar și alți oameni dragi, căutau soluții de tratament la diferite clinici din străinătate. Majoritatea acestor clinici își declinau competența, indicând că este un caz extrem de complicat, căruia nu-i mai vedeau rezolvare.
Am reușit să citesc Acatistul Cuviosului Gherontie târziu în noapte, iar în ziua următoare am primit răspuns de la clinica Charite din Berlin, unde am fost acceptat pentru un tratament de specialitate. Unii i-ar spune întâmplare, dar eu depun mărturie și simt că mijlocirea Cuviosului Gherontie la Dumnezeu a fost cea care m-a așezat pe drumul corect al tămăduirii trupești.
Un om de departe – părintele care mi-a trimis Acatistul – și un Cuvios despre care nu auzisem au fost cei care m-au așezat de mână cu Dumnezeu, pentru a-mi fi redată sănătatea trupească.
Am rămas la Berlin timp de două luni, efectuându-mi-se iarăși un tratament chinuitor, dar având tot timpul lângă mine, cu mine, Acatistul Cuviosului și simțământul că va fi bine pentru că el mijlocește pentru mine.
Am revenit în România, au trecut aproape doi ani de atunci, toate analizele sunt încurajatoare, semn că Cuviosul Gherontie „m-a adoptat”; nu pot pleca la analize în ziua în care trebuie să le repet periodic, nu pot merge la examenele imagistice (RMN, CT) fără să citesc Acatistul Cuviosului. L-am așezat și altora în inimă. Am sentimentul că e „dragul meu” care mă tot ține de mână și îl rog să nu îmi dea drumul prea curând…
Pr. conf. univ. dr. Corneliu-Dragoș Bălan
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Constanța
