Sora tatălui meu locuia în Bucureşti şi i-a avut ca duhovnici pe Părinţii Ilarion Argatu şi Sofian Boghiu. Ea ne-a pus prima dată pe calea credinţei. Când aveai un necaz şi o rugai să citească Paraclisul pentru tine, totul se rezolva. Era ca o binecuvântare! La fel ca şi Cuviosul proceda: „Uite, acum îl fac!”. Era grabnică la rugăciune. Spre sfârşitul vieţii, s-a călugărit.
De durerea trecerii ei la Domnul, am mers să îl întâlnesc pe Cuviosul, că nu mă puteam linişti. Eu aşa sunt când moare cineva sau are un necaz… I-am spus să se roage pentru ea, iar Cuviosul glumea, râdea: „Hai, ia o bericică!”. Am închinat de trei ori. M-a întrebat apoi dacă am o poză cu ea să vadă pentru cine să se roage. Chiar aveam la mine… S-a ridicat în picioare de pe scaun, a luat poza şi a pupat-o închinându-se de mai multe ori până la pământ şi zicând: „Bucură-te, maică!”. Nu era încă în haine călugăreşti şi nici nu i-am spus că a fost maică! Mi-a mângâiat sufletul!
„Tu nu ai icoană cu Sfânta Treime!”
Eram la cineva acasă, unde m-am întâlnit cu Cuviosul. Persoana respectivă avea deasupra uşii de la bucătărie o icoană cu Sfânta Treime. Se întinde Cuviosul, o ia de pe perete şi zice către mine: „Ioai, dragă! Poftim şi du-o acasă, cadou, că în toată casa tu nu ai icoană cu Sfânta Treime! Ai de toate, dar nu ai cu Sfânta Treime!”. Nu fusese niciodată la noi acasă!
Maria Oros,
Oradea
