Mă gândeam: cum să încep, cu ce să încep povestea mea sau, mai bine zis, mărturia mea? „Începe cu începutul!”, m-a luminat Cuviosul.
Cu ani în urmă, am văzut de câteva ori, duminica la Sfânta Liturghie, în Catedrala din Alba Iulia, un bătrânel simpatic, dar ciudat prin comportamentul său. Părea tare agitat şi se uita în stânga, în dreapta, căutând parcă pe cineva. M-a surprins faptul că stătea foarte mult cu mâinile ridicate şi se ruga cu glas destul de tare, uneori deranjant. Îl priveam mirată şi mi se părea că trăieşte în lumea lui – are ceva probleme psihice, mi-am zis. Vreau să menţionez că, totuşi, privindu-l, îmi aducea aşa o pace interioară, dar atunci nu ştiam de ce.
L-am văzut, deci, de câteva ori… şi asta a fost! Slavă Domnului că am avut privilegiul de a-l vedea aievea! (Aievea parcă îl văd şi când îl rog să mă ajute. Îl văd aşa grijuliu şi zâmbitor şi atunci ştiu că se rezolvă.)
„Am cunoscut un sfânt în viaţă!” – mi-a spus un văr de-al nostru, care ne-a vizitat în vara anului 2020. M-am mirat şi am devenit curioasă. Am cerut nerăbdătoare detalii. Mi-a zis că se numeşte Gherontie, dar că i se spunea „Cuviosul”, şi că în anumite momente din viaţa lor au simţit ajutor de la Dumnezeu prin rugăciunile lui.
Când mi l-a descris cum arăta, am realizat că este acela pe care l-am văzut şi eu în Catedrala din Alba Iulia. O tristă apăsare era în sufletul meu că am judecat, eu, păcătoasa, un om al lui Dumnezeu, făcându-l nebun, când el îşi luase această cruce grea pentru Hristos.
Am primit apoi de la vărul Ionică volumele cu mărturii despre Cuviosul Gherontie, o cărticică cu viaţa şi acatistul lui şi CD-ul „Bucuria bucuriilor”. Mi-a zis: „Citeşte dacă vrei, că sunt mărturiile oamenilor, cu minunile făcute de sfânt în viaţa lor!”.
Prima dată, îmi amintesc că am privit acele poze, parcă vii, de pe coperta fiecărei cărţi şi îmi curgeau lacrimile… fără să vreau. Doar abia îngânam cu bucurie şi cu teamă: „El este, el este… Iartă-mă, Părinte, iartă-mă!”.
El îmi zâmbea aşa de minunat şi cu aşa o bunătate, că mă simţeam copleşită. „Oare de ce nu am avut ochi să văd adevărul, de ce te-am judecat, de ce nu am fost vrednică să te cunosc, nu doar să te văd… aş fi vrut să îmi vorbeşti… de ce?… de ce?…” Printre lacrimi şi suspine, am citit viaţa şi acatistul Cuviosului, simţind apoi o eliberare în suflet. Am citit cele trei volume cu mărturii minunate! Când am terminat de citit volumul trei, am zis: „Cuvioase Gherontie, aş mai vrea încă o porţie (un volum)! Şi va mai fi!”.
Şi acum, dragul meu Părinte Gherontie (aşa îmi place să-i spun eu, fiindcă îmi aminteşte şi de tatăl meu) face parte din familia mea sau noastră, mai bine zis. Ajutorul pe care-l primesc întotdeauna, dar întotdeauna când i-l cer, mă face să cred că sigur m-a iertat că l-am judecat. De fapt, sfinţii nu urăsc pe nimeni, sunt pildă pentru noi de mari rugători la tronul Preasfintei Treimi.
Într-o sâmbătă, am fost la cumpărături cu maşina. Soţul meu a parcat-o frumos în faţa magazinului şi am umplut portbagajul cu ce am avut nevoie, dar când să plecăm, maşina nu mai pornea. Părea a fi o problemă cu electromotorul. Am sunat pe la mecanici dar, fiind sâmbătă, ori nu lucrau, ori erau ocupaţi. Într-un final, am găsit pe cineva, dar avea o maşină la reparat şi ne-a zis să o ducem la el peste o oră, să găsim pe cineva să o tracteze sau să o ducă pe platformă. Eu, din momentul în care am văzut că maşina nu mai porneşte, mi-am amintit de Cuviosul şi m-am rugat cu atâta credinţă şi nădejde cum ar trebui să mă rog întotdeauna. „Cuvioase, ajută-mă! Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Ai făcut atâtea minuni cu rugăciunile tale! Nu ne lăsa nici pe noi, că ştiu că poţi, Cuvioase! Mi-e grijă pentru mama, că am lăsat-o singură în casă şi i-am promis că nu stăm mult!”.
Tot drumul până la atelierul mecanic (dus-întors, vreo 2 km), m-am rugat la Cuviosul şi la toţi sfinţii care îmi veneau în minte. Când am ajuns înapoi la maşină, ca prin minune, nu a mai fost nevoie de mecanic; era doar o mică defecţiune, pe care a remediat-o soţul. Nu-mi venea să cred, parcă renăscusem: „Mulţumesc, Cuvioase Gherontie! Slavă Domnului!”.
O altă minune a fost cu maşina fratelui meu. Aşteptam să vină la noi şi întârzia. L-am sunat şi a spus că este în Sebeş – a ajuns cu greu la o benzinărie şi nu mai putea merge cu ea, că-i face zgomot urât, abia a ajuns de pe autostradă şi, fiind tot sâmbăta, nu a găsit un atelier deschis.
Atunci i-a zis soţului meu să vină până la Sebeş (noi fiind în Alba Iulia) şi să vadă amândoi dacă pot să găsească o soluţie. Când a plecat soţul, eu am zis: „Cuvioase, aşa-i că poţi să ne ajuţi? La tine, nimic nu este cu neputinţă!”.
Peste vreo 30 minute, mă sună fratele că au rezolvat probema şi nu a fost aşa de grav cum a crezut. Ooo, ce m-am bucurat! „Mulţumesc, Cuvioase – e mâna ta!”
C.B.,
Alba Iulia
