Spre final, aş vrea să amintesc şi despre moştenirea materială care mi-a rămas de la Cuviosul.
După cei cinci ani de slujire preoţească la spitalele din Alba Iulia, simţeam din ce în ce mai mult nevoia să mă întregesc în căutarea mea lăuntrică şi, la ceva timp, am primit de la Maica Domnului chemarea pentru călugărie. Astfel, am fost trimis să „gestez” 6 luni la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia, şi aşa am plecat din ţară pentru o jumătate de an. În acest răstimp, Cuviosul a mai trecut pe la mine pe-acasă, iar de Naşterea Domnului am primit de la mama o frumoasă fotografie cu el, îmbrăcat în ie românească şi rugându-se în faţa icoanelor din camera mea.
La ceva timp după ce m-am întors în ţară, am fost vizitat de Cuviosul, care mi-a adus în dar o cruce de lemn sculptată, de binecuvântare, aşa cum primesc călugării la Slujba Tunderii, şi pe care mi-a oferit-o într-un mod unic, tipic de el. Crucea era sculptată simplu, aproape naiv, dar surprindea esenţialul, asemenea desenelor de copii. M-am uitat mai bine la ea şi ce să văd: chipul Mântuitorului semăna leit cu al Cuviosului! Până atunci, nu bănuisem că ar avea şi înclinaţii artistice în ce priveşte desenul şi sculptura (mai mult îl auzisem cântând), aşa încât crucea aceasta mă luă prin surprindere. Când l-am întrebat direct dacă el a făcut-o, a început o frază compusă dintr-o sumedenie de alte lucruri decât ceea ce l-am întrebat, şi, după ce l-am strâns destul, mi-a răspuns: „Aşa-i, dragă, că-i frumoasă şi că-ţi place?!”. Şi faţa i s-a luminat într-un zâmbet serafic şi plin de şiretenie… I-am mulţumit, fericit şi convins că el mi-a făcut-o şi pentru ce.
După aproximativ un an, am fost trimis în vederea călugăriei la o mănăstire din Grecia. Acolo am fost tuns călugăr cu crucea primită de la Cuviosul (după ce am refuzat destule oferte de cruci măiestrit sculptate), şi de atunci mă rog zilnic cu ea. Toţi cei cărora le-am arătat crucea şi care îl ştiau pe Cuviosul au recunoscut instant „mâna” şi stilul în care a fost făcută, precum şi chipul Celui de pe ea. De asemenea, tot de la el am mai moştenit şi un desen maiestuos cu biserici, realizat într-o manieră cu totul unică (desen de linie cu carioci colorate, pe carton de mari dimensiuni), asemenea multor lucrări pe care le-a mai făcut şi despre care am aflat ulterior.
După alţi doi ani, am revenit în ţară şi am primit ascultarea de a întemeia o mănăstire nouă la Cheile Cibului. Au urmat ani de construcţii, cu multă sudoare şi implicare, timp în care nu m-am mai întâlnit cu Cuviosul. Drumul spre mănăstire era destul de dificil, nu existau mijloace de transport în comun, iar maşinile personale urcau destul de rar până la noi. Şi eu, la rândul meu, ajungeam rar la apartamentul mamei din Alba Iulia şi, deşi Cuviosul mai trecea pe acolo, nicicum nu se potrivea să ne întâlnim. Îl pomeneam însă zilnic la rugăciune, iar acest lucru îmi dădea şi mai mult nădejdea că va veni într-o zi pe neaşteptate, aşa cum o făcea de obicei. M-am bucurat când am aflat că a fost în pelerinaj în Sfântul Munte şi în Ţara Sfântă. Mi-am dorit şi am aşteptat din tot sufletul să mă pomenesc cu el la mănăstire, dar, cu toate că şi el şi-a dorit (după cum am aflat mai apoi din mărturiile celor cunoscuţi), lucrul acesta nu s-a întâmplat.
În încheierea istorisirii mele despre timpul petrecut alături de Cuviosul Gherontie, aş vrea să mă întorc cronologic la începuturile prieteniei noastre. Momentul despre care vreau să vorbesc s-a petrecut pe vremea când eram preot la spitalele din Alba Iulia.
După ce mi-am dat seama cine şi ce fel de om este acesta, într-o zi, fiind acasă la mine, l-am pironit de perete şi l-am strâns mult, cerându-i să-mi împlinească o mare dorinţă: voiam să-i moştenesc binecuvântarea la momentul cel mai important din viaţa lui – trecerea din această lume.
„Zi «amin» la ce vreau să-ţi cer!” „Lasă-mă, dragă, că io-s pe nicăieri!” „Nu! Zi «amin» la ce vreau să te rog!” Şi iar îl munceam… Devenise din ce în ce mai cumpănit şi mai atent la mine. Eu nu-l slăbeam. „Vai, dragă, mă rupi, şi tot degeaba!” Dar eu i-am spus cu toată seriozitatea: „Când vine vremea să te ia Domnul la El, te rog să mă laşi să ştiu! Vreau să fiu şi eu acolo!”. Şi mi-a răspuns serios: „Ioai, dragă, da’ asta nu stă în puterea mea! Numa’ Domnu’ poate să facă!”.
Şi Domnul a făcut precum a ştiut că este bine pentru amândoi: pe el l-a luat de unde i-a fost lui mai drag să iasă din această lume, iar mie mi-a dat cinstea şi binecuvântarea să fiu între cei care i-au dus cuviosul trup la mormânt.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin!
Ierom. Rafael,
Mănăstirea „Buna Vestire”, Cheile Cibului, judeţul Alba
