Gândul de a mă înscrie la examenul de Titularizare pentru a doua specializare, Religie, după 15 ani de la terminarea facultăţii şi cu două săptămâni înaintea examenului, era o adevărată nebunie. În ultimii ani, mă axasem pe Arte Vizuale şi consideram că pentru mine, ceea ce înseamnă carieră didactică, nu poate fi decât pe această linie. Mă frământam şi nu puteam lua o decizie. Cerând sfatul unei prietene, mi s-a răspuns exact aşa: „Roagă-te la Cuviosul şi vei şti ce trebuie să faci!”.
Nu-mi era uşor să-i cer ajutorul Cuviosului. Mă luptau teribil gândurile de îndoială, gânduri amestecate…
În final, deşi pentru anul şcolar următor obţinusem deja continuitate sau poate tocmai de aceea, m-am aruncat cu capul înainte, fiind conştientă că, citind „despre Dumnezeu”, nu voi avea nimic de pierdut. În final, hotărârea mea nu avea nimic raţional, ci era mai degrabă un impuls generator de emoţie pozitivă. Singura teamă concretă era legată de faptul că aş fi putut primi o notă foarte mică, iar aceasta ar fi putut deveni, poate, motiv de ironii la adresa soţului meu, teolog. Nimic nu poate fi însă mai înduioşător şi mai motivant decât o încurajare sinceră. Am avut totuşi nevoie să-mi repete de câteva ori acest lucru, deşi ştiam de prima dată că, orice ar fi, mă va susţine până la capăt.
Când, pe lângă Metodica predării Religiei mi-au sosit în dar două cărţi cu mărturii despre Cuviosul, de la dragii mei prieteni, răsfoindu-le, am simţit cum treptat îndoielile legate de acesta încep să se ridice, asemenea unor greutăţi pe care cineva le ia treptat, una câte una, de pe piept. În locul apăsării, s-a aşternut un sentiment de vulnerabilitate pe care nu mi-a fost uşor să mi-l asum şi abia de pe această poziţie am putut să-l chem în ajutor cu o familiaritate pe care nu reuşeam nici măcar să mi-o imaginez până atunci: „Părinte, dă-mi o idee… cu ce să încep?”.
În ziua următoare, fetiţa noastră mai mică, făcând ordine printre cărţi, a găsit şi mi-a adus un mic Catehism pentru copii, ce avea pe copertă desenat un înger, întrebându-mă dacă îmi aminteam când i-am dăruit cărticica. Fireşte că nu-mi aminteam, ba chiar eram în stare să o cumpăr din nou din librărie, dacă o vedeam pe raft, dar am înţeles în acel moment care era calea: trebuia să încep cu lucrurile simple, ca un copil şi ca pentru copii, căci lor urma să mă adresez de la catedră.
Peste alte câteva zile, când repetam cu voce tare, ca o şcolăriţă, despre Fericiri, mititica m-a rugat să-i spun cine sunt „cei săraci cu duhul”. După ce a primit explicaţia, mi-a zis: „Adică cei aşa ca omul acela care ţi-a desenat Ierusalimul?”. Mă cuprinsese brusc o emoţie puternică: cum să se gândească ea tocmai la Cuviosul? Şi am ştiut că nu eram singură în această „nebunie”, că nu învăţam singură şi că „părintele” este pe recepţie.
În ziua examenului, înaintea deschiderii plicurilor cu subiectele, mi-am zis din nou în gând: „Părinte, dacă am ajuns aici, te rog mult să nu mă laşi tocmai acum. Te rog să nu mă laşi să-mi fac de ruşine soţul cu vreun trei!”. Ştiam că omeneşte nu aveam cum să galopez în câteva săptămâni prin toată materia predată în facultate şi la final să pot scrie relaxată şi odihnită eventual, accesând informaţiile de care aveam nevoie în acel moment. Aveam nevoie de o minune!
Când mi-am aruncat privirea peste subiecte, am avut senzaţia că parcă cineva le alesese anume pentru mine. Îmi venea să plâng de emoţie. Despre îngeri fusese subiectul şi la examenul de admitere la facultate, Întoarcerea fiului risipitor era exact ceea ce trăiam eu în această perioadă, Decalogul (cu accent pe a noua Poruncă) era de asemenea un subiect foarte frumos… A fost unul dintre cele mai frumoase examene din viaţa mea, în care am avut sentimentul viu că lângă mine stă cineva să-mi lumineze mintea, căci lucrurile se aşterneau clar pe hârtie, de parcă o voce îmi dicta totul în minte. La partea de Metodică am citit cerinţele de două ori, după care, în ultimul sfert de oră am scris mecanic şi totul izvora parcă de undeva de dincolo de mine, copleşindu-mă cu pace şi bucurie. După încheierea celor patru ore de examen eram fericită, căci ceea ce trăisem fusese minunat. Dispăruse grija notei, dispăruse oboseala şi mă simţeam împlinită, având totodată sentimentul că acolo, în banca de lângă mine, în timpul examenului a stat cineva, în chip nevăzut, cineva cu o voce inconfundabilă…
Nota a fost peste nouă. Am plâns de bucurie. Îi cerusem Domnului să îmi arate dacă noul drum este cel potrivit pentru mine şi am primit răspuns prin cei aleşi ai Săi, căci „cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu!” (Lc.18, 27).
Cristina
