Nu putem spune că nu l-am cunoscut pe Cuviosul Gherontie. Am minți dacă am spune asta. Poate că nu l-am văzut niciodată, dar ca să cunoști nu trebuie neapărat să vezi, trebuie să simți, căci nu ochii cunosc, ci sufletul. Și putem spune fără îndoială că… l-am cunoscut cu tot sufletul.
Zăream cărțile lui în biblioteca mănăstirii și îmi propusesem să le citesc. Așa… de drag. Nu știam atunci nimic de el. Dar până să ajung de la gând, la faptă, a venit Cuviosul către noi. Și lucrurile au început cam așa…
Venise tata la noi la mănăstire să ne ajute cu una-alta și a ridicat ceva foarte greu. Am bănuit că va avea consecințe, dar nu recunoștea mare lucru și foarte greu accepta câte o pastilă sau altceva. După ceva timp, ne-a povestit cum a fost. Abia a putut conduce până acasă, iar după ce a ajuns, nu se mai putea ridica din pat. Având de la o doamnă un set de patru volume cu mărturii despre Cuviosul, a început să citească… o pagină, două, trei… și nu se mai putea dezlipi. Atât de mult i-a plăcut, încât citea, râdea, plângea și tot așa. Apoi dintr-o dată s-a ridicat să meargă până la baie. S-a dus, s-a întors, fără nicio problemă. Abia atunci și-a dat seama că se poate mișca… a luat cartea și a început să pupe poza de pe copertă, să o lovească de cap (așa cum citise că făcea Cuviosul), de bucurie! De atunci nu l-a mai durut.
Următoarea dată când a venit la noi, ne-a spus că a cunoscut un Sfânt! Și ne-a povestit cum a făcut Cuviosul această minune cu el, plus multe alte minuni din carte (pe care le recunoșteam când am început să citesc).
Sora Roberta,
Mănăstirea Sărăcineşti
