L-am cunoscut pe Cuviosul Gherontie urmare a unui cadou, a unui dar. În luna martie 2024, Maica Marina de la Mănăstirea Recea, Târgu Mureș, mi-a dăruit volumul 5 din seria „Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos”. Am citit, am recitit de nenumărate ori cartea. Am dormit cu ea la cap, am început să mă rog tot mai des Cuviosului. Apoi am listat de pe internet acatistul, care a devenit un mod zilnic de rugăciune. Iar cartea primită în dar de la Maica Marina a mers mai departe, fiindcă la rândul meu i-am dăruit-o unei prietene de familie, care ducea prima sarcină cu mare îngrijorare: ecografiile repetate asupra fătului arătau probleme grave privind integritatea sa.
Un dor nesfârșit se înfiripa nu numai în sufletul meu, ci și al soției mele, Mariana, de a ajunge la Cuviosul. Vorbeam tot mai des despre un posibil pelerinaj până la Tismana. Primul motiv era dragostea pe care o simțeam față de Cuviosul, deși îl cunoșteam destul de sumar, doar din scrieri. Al doilea motiv de a ne dori un pelerinaj până la el s-a datorat dramei din familie pe care o trăim de aproape patru ani, generată de căsnicia eșuată a primei noastre fiice, din cele patru fete (plus doi băieți) pe care le avem.
Dar cum să ajungem la Cuviosul? Eu am trecut de mai multe ori prin Covid-19 și am rămas cu niște urmări, din care cea mai apăsătoare a fost un vertij instalat cvasi-permanent. Din acest motiv, de câțiva ani, pot să conduc mașina doar pe distanțe scurte și doar atunci când starea este mai bună.
Meticulos cum sunt, am făcut simulări pe internet, am dat telefoane pentru starea drumurilor și lucrărilor în derulare, am căutat cazări pe traseu și în final am hotărât să mergem pe traseul Piatra Neamț, Târgu Mureș, Alba Iulia, Hațeg, Tismana.
Plecarea a avut loc în data de 17 august 2024. Împreună cu noi a mers Nicoleta, o prietenă de familie. Ne-am împărțit sarcinile, șoferul cu grija drumului, Mariana, soția, copilot atent, Nicoleta cu rugăciunea continuă. Călătoria a fost normală, ca la noi, în România: până la Mănăstirea Recea ne-a sărit inima de câteva ori, deoarece s-a întâmplat să ne apară în față, pe banda noastră de circulație, mașini de pe contrasens. Un autocar cu număr de Teleorman a venit în diagonală și chiar ne-a ocupat aproape toată banda, dar am scăpat cu bine de fiecare dată. Eu mai făceam glume: la fiecare amenințare spuneam că mai este un păcat uitat la Taina Spovedaniei…
La Mănăstirea Recea am mers la mormântul Părintelui Ioan Iovan, fostul meu duhovnic, ne-am spovedit, am participat la Sfânta Liturghie și apoi am plecat pe autostradă spre Alba Iulia. Abia atunci am înțeles și am simțit în mod real, toți trei, că suntem ocrotiți, că toate lucrurile au un curs firesc, minunat, cu multă pace, dar mai ales într-o stare de sănătate deplină. Mărturisesc că în calitate de șofer nu am simţit nicio oboseală, niciun semnal că se așterne acea „ceață pe minte” care m-a chinuit post-covid. Toate au avut un curs firesc și minunat. Nu am greșit drumul, am găsit ușor cazare în Hațeg. Dar, mai ales, am avut timp aproape nelimitat de rugăciune la mormântul Sfântului Arsenie de la Prislop.
Drumul de la Hațeg până la Mănăstirea Tismana a fost ca un vis frumos. Ajunși la Mănăstirea Tismana am urcat aproape în fugă de la parcare până la biserică. Ne-a mirat faptul că, pe oricine întrebam unde este mormântul Cuviosului, venea același răspuns: „Nu știu!. Am întrebat maicile care făceau curățenie în biserică, lucrătorii care făceau reparații, doamna care curăța geamurile după reparații, dar toată lumea răspundea că nu știe unde este mormântul! Însă Cuviosul era la câțiva pași de noi, dar a îngăduit această frumoasă încercare, pentru a ne cerceta inima și dorința de a-l vedea!
Am căzut toți trei în genunchi la mormânt, rugăciunea a durat destul de mult deoarece Cuviosul ne-a rezervat un timp îndelungat, parcă anume pentru noi. Eu am mai mers în biserică de câteva ori, la Sfântul Cuvios Nicodim, am luat anafură, am luat agheasmă. Am coborât la Pangar și am revenit la mormânt. Aceasta s-a petrecut de câteva ori. Ne înțelegeam numai din priviri, am fi dorit să nu mai plecăm, chiar am spus, parafrazând cuvântul Evangheliei, că ar trebui să facem trei colibe aici, lângă biserică. A fost foarte greu să plecăm, dar au început să sosească tot mai mulți credincioși. Ne-a dăruit Cuviosul bomboane, pietricele albe de marmură și ulei din candele. Drumul spre casă a fost ca un zbor ușor de pasăre. Am ajuns cu bine acasă.
Aș dori să consemnez că în ceea ce mă privește, am primit un dar de sănătate, mijlocit de Cuviosul… Am scăpat de vertij și de acea stare de ceață pe minte! Dar mai presus de acestea, în zilele imediat următoare pelerinajului, Cuviosul mi-a dat răspunsul duhovnicesc și înțelesul sub care trebuie să mă raportez la viață, în comportament și mai ales în Taina Spovedaniei. Așadar, căutând pe siteul cartibisericesti.ro o nouă apariție, am găsit într-o scurtă recenzie aceste cuvinte minunate, care au schimbat toate înțelesurile sub care trăisem până atunci, preluate din învățătura Avvei Dorotei care propune învinovățirea de sine pentru toate drept cheie pentru dobândirea liniștirii: „cauza oricărei tulburări este, dacă vom căuta cu de-amănuntul, faptul că nu ne învinovățim pe noi înșine […]; din cauza aceasta nu aflăm niciodată odihnă!”.
Îți mulțumesc neîncetat, Cuvioase Gherontie!
Teol. Cornel Turnea,
Piatra Neamț
