Din dragoste pentru oamenii care îl iubesc pe Cuviosul şi din recunoştinţa profundă faţă de marele ajutor primit, mă văd nevoită să dau mărturie, deşi pentru mine acest lucru înseamnă să retrăiesc durerea… şi doare încă, rău…
De profesie, sunt medic de familie şi recunosc public că am cinci copii veniţi pe lume cu ajutorul Domnului, toţi prin operaţii de cezariană. Ştiu că reacţiile ce vor urma, previzibile de altfel, sunt: uau, ce curaj…, ce credinţă…, ce inconştienţă… În cazul meu nu mă găsesc în niciuna din situaţii. Raţională cum sunt, mai ales prin prisma meseriei de medic, am încercat mereu să mă asigur că deţin situaţia sub control…
Mă aştepta însă o mare surpriză! În urma unui program de Detox, că tot mi-am dorit să mă revigorez, m-am revigorat cu totul: am rămas însărcinată. Pentru că „mindset”-ul meu a fost mereu că „Eu mai mult de patru sarcini nu pot duce”, la aflarea veştii despre sarcină am fost atât de şocată, încât nu mă mai puteam focusa pe nimic. Era exact în ziua de naştere a Xeniei (6 ani), în 16 octombrie 2022. Nici măcar nu am avut întârzierea lunară binecunoscută de mămici. Şocul a fost mare, revolta psihică mare, frica mare, plânsul mare şi starea de rău nemărginită! Din a doua zi de la aflarea veştii, răul specific sarcinii m-a copleşit. Aşa o stare de rău nu am avut niciodată şi nici în universul meu tangibil nu cunoscusem pe nimeni cu aşa stări.
În ziua de Sfântul Dimitrie, am pus pe Facebook o amintire din luna august 2022, când fusesem în Tesalonic, iar doamna Monica a văzut în grabă postarea, a crezut că sunt acolo şi se gândea că ne vom întâlni… În paralel, eu o rugasem printr-un mesaj pe WhatsApp, când ajunge la Cuviosul să pună un gând bun şi pentru mine, pentru că eu nu mai aveam cum să merg în acea stare până la Tismana. Eram copleşită de o neputinţă trupească, o stare de slăbiciune generalizată, vărsături continue (umblam cu punga după mine), sialoree exagerată (nu îmi puteam înghiţi saliva şi scuipam mereu în şerveţel precum vârstnicii, doar că într-un mod exasperant, atât pentru mine, cât şi pentru cei din jur), nu puteam mânca nimic, nici apa nu avea gust (exact cum scrie la carte despre proprietăţile ei fizice: inodoră, incoloră, insipidă…) şi aveam o somnolenţă exagerată (dormeam 12 ore legate şi aş fi dormit încontinuu până la momentul naşterii). În paralel, cu toată situaţia mea fizică şi psihică, mergeam la cabinet (serviciul meu de bază), în gărzi la un centru de permanenţă, de două ori pe săptămână, mă ocupam şi de casă, şi de cei patru copii. Singurul ajutor a fost soţul meu.
Rânduise Dumnezeu să mă leg sufleteşte foarte profund de doamna Monica şi de părintele Dorin care, la revenirea din pelerinajul din Grecia, au trecut pe la Cuviosul, au luat o curea şi au atins-o de crucea lui, curea care a ajuns la mine exact când eram pe punctul de a pierde sarcina. Aveam sângerări şi mă simţeam foarte vinovată că nu am putut primi cu bucurie vestea acestei sarcini. Ba, mai mult, eram sigură că, dacă Dumnezeu va îngădui să pierd sarcina, era doar vina mea pentru că nu mă puteam bucura de viaţa din mine.
Băiatul cel mic, Serafim, m-a întrebat atunci: „Mamă, unde a plecat bebele?”. Cureaua a venit la fix. Mi-am încins brâul cu nădejde, am citit Acatistul Cuviosului, iar până dimineaţa sângerările s-au oprit din senin. A urmat apoi un alt cuvânt al lui Serafim, uimitor de-a dreptul: „Mamă, bebele a venit înapoi!”. Menţionez că el nu ştia nimic despre riscul de a pierde sarcina.
Am purtat cureaua la brâu mult timp, dar totuşi am simţit şi lupta duhovnicească. Pe de o parte, îmi făcea bine când o purtam, dar în acelaşi timp aveam o mare ispită: simţeam că mă sufocă la burtă, că nu respir bine şi mă lupta gândul să o dau jos. Am ascultat gândul de vreo două ori, din cauza încorsetării pe care o simţeam, dar cum o dădeam jos, cum reapăreau sângerările. În final, m-am decis să o port încontinuu până trece pericolul. Între timp s-au mai ameliorat vărsăturile, starea de rău s-a diminuat şi am reuşit chiar să mă alimentez. Am reuşit să merg la împărtăşit, iar lucrurile au intrat pe un făgaş normal. Am început să mă bucur de sarcină, am simţit binecuvântarea pruncului ce-l purtam în pântece.
Pe perioada sarcinii s-a suprapus o enteroviroză, de care au suferit şi copiii mei. Atunci, până şi ei s-au convins de grabnicul ajutor al Cuviosului, prin cureaua atinsă de crucea lui. Îmi cereau singuri să-i încing cu „cureaua Cuviosului”.
Spre finalul sarcinii, când durerile uterului cicatricial îşi spuneau cuvântul, s-a accentuat neputinţa trupească mai mult ca niciodată. Eram cu o lună înainte de naştere şi venise părintele duhovnic acasă pentru că mă deplasam greu. Îi povestisem cum a ajuns cureaua la mine şi mi-a zis atunci, ca din senin: „Să mai porţi cureaua de la Cuviosul ca să nu se rupă uterul!”. Am luat sfatul părintelui ca de la Dumnezeu şi fără să intru în panică legat de ceea ce s-ar putea întâmpla. În ziua operaţiei, pe masă, mare mi-a fost surprinderea când domnul doctor, profesor universitar, a exclamat cu surprindere: „Doamna doctor, cineva s-a rugat foarte mult pentru dumneavoastră. Mă mir cum a ţinut operaţia şi nu s-a perforat. Aţi scăpat fără nicio complicaţie!”. Sunt convinsă că cel care m-a ajutat să duc la bun sfârşit a cincea sarcină, la a cincea cezariană, a fost dragul meu Cuvios.
Încă mă întreb dacă a intervenit cumva şi la alegerea datei operaţiei. Domnul profesor m-a internat pe data de 29 mai 2023, cu gândul de a mă opera pe 8 iunie. De pe ziua de 1 iunie a urmat o perioadă de libere legate. Majoritatea cadrelor medicale erau plecate, doar personalul de gardă rămăsese. În seara zilei de 1 iunie am fost anunţată de asistenta de gardă că a doua zi voi fi operată. Am intrat în panică, i-am scris doamnei Monica să mă pomenească. Părintele Dorin mi-a spus să citesc Evanghelia după Ioan şi atâta pace am primit în suflet, încât am mers la operaţie pregătită pentru orice…
Pe perioada internării am mai avut dureri abdominale mari din cauza uterului cicatricial, dar nu mă plângeam nimănui, pentru că tot personalul medical (cu excepţia domnului profesor, singurul care ştia că sunt medic) m-a judecat direct şi pe faţă pentru „inconştienţa” sarcinii numărul 5, a cezarienei care urma. Eram amorţită de durere, nu mă puteam întoarce de pe o parte pe alta… căldură infernală în spital. Mă chiar gândeam cum voi rezista până pe 8 iunie.
Nici acum nu ştiu ce l-a determinat pe domnul profesor să vină din concediu ca să mă opereze exact când atinsesem pragul maxim al durerii. La cum s-a mirat de faptul că nu mi-a perforat operația, la cum m-am mirat eu de faptul că m-a luat de dimineaţă, la prima oră, prima, motivând că sunt „o urgenţă”, deşi eu nu simțeam acelaşi lucru, e clar că a fost totul o minune a lui Dumnezeu!
Aşa a venit Ioan pe lume în 2 iunie 2023 (nume ales după Sfântul Ioan Rusul), exact de ziua Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, în timpul Sfintei Liturghii, când nenumăraţi cunoscuţi, preoţi şi mireni, ne-au purtat în rugăciune. Mărturisesc că Ioan este copilul pe care Dumnezeu l-a vrut cu orice chip să vină pe lume şi mi-a trimis toate ajutoarele posibile (deşi păreau atât de imposibile) pentru ca acest lucru să se înfăptuiască.
Dr. Loredana-Elena Miron,
Fălticeni
