La masă, chiar de la prima vizită la noi, a cerut să îi punem şi felul întâi şi felul doi în aceeaşi farfurie în care amesteca şi hrean, ardei iute etc. Noi ne minunam, dar ne şi amuzam de ceea ce vedeam că face. Îl mai şi ironizam şi îi ziceam: „Cine a mai pomenit, măi, vreodată, să amesteci toate felurile de mâncare în aceeaşi farfurie, să nu mai simţi gustul deosebit al fiecăruia!?”. El replica: „Las’ că-i bun aşa!”.
Mult mai târziu am citit că tot astfel procedau îndeosebi nebunii pentru Hristos, dar şi alţi mari nevoitori, tocmai pentru a stinge această poftă a trupului. La momentul respectiv, însă, eu mă amuzam copios de ceea ce făcea Cuviosul la masă, fără a bănui nicidecum că aceasta era una din nevoinţele sale ascetice.
Pe lângă acest amănunt, la masă, Cuviosul mă întreba dacă am un vin, o ţuică. Prima dată am ezitat să-l servesc, socotind că nu-i face bine alcoolul la boala lui (eu eram convins că este bolnav psihic), însă, cum el tot insista, am cedat şi i-am dat un pahar cu vin. L-a băut dintr-o înghiţitură (ceea ce m-a împins să-l suspectez că ar fi cam „sugativă”), apoi mi-a cerut ţuică. Eu nu-i spusesem că avem vin şi ţuică, dar cred că el ştia. Mai mult din mustrare de conştiinţă, adică să nu-l mint că nu avem băutură în casă, i-am oferit la cererea lui insistentă vin, apoi ţuică. După primul păhărel de ţuică, pe care de asemenea l-a înghiţit dintr-o dată, a mai cerut unul! Mă tot gândeam dacă să-i mai dau sau nu, cedând totuşi iarăşi rugăminţilor lui inimitabile. Eram sigur că se va opri aici. Soţia îmi făcea semn să nu-l mai servesc nici cu al doilea. El însă a cerut şi a treia oară ţuică. Nu ştiu de ce i-am pus şi al treilea păhărel. După toate acestea (habar nu aveam atunci cine este cu adevărat Cuviosul şi ce viaţă ascunsă avea în Domnul!), am înclinat cu totul să cred că le bea „ca lumea”, fiind adică un mare băutor!
Ar trebui subliniat că, atunci când îl vedeam şi-l auzeam cum se roagă pentru toată lumea, fără a veni la masă nici chiar la rugăminţile şi insistenţele mele, mi-a venit gândul că ar putea fi plăcut înaintea lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât eu nu mă rugam decât pentru mine şi pentru familie, însă pe fugă şi destul de comod. Desigur că mi-a cunoscut gândul (dar asta n-o ştiam atunci), aşa încât la masă a procedat de o manieră smintitoare, cu băutura, ca nu cumva să-i descoperim lucrarea, să ne dăm seama că, sub masca lăcomiei la mâncare şi băutură (inclusiv a schimonoselilor şi privirilor sale), s-ar ascunde un mare nevoitor şi plăcut lui Dumnezeu.
Pe aceeaşi linie se înscrie şi „obiceiul” lui ca, de fiecare dată când trecea pe la noi, să mă surprindă cu câte o sticlă de bere de 2-2,5l, pe care o vâra prin uşa întredeschisă, ţinută astfel de către el şi zicând de afară: „Ioai, dragă, am adus o bere să bem amândoi!”. Sticla era însă aproape goală; poate cam de 4-5 degete cu bere (şi asta s-a întâmplat aproape mereu când venea pe la noi!), ceea ce mă determina să mă întăresc în convingerea că era… beţiv, dat fiind faptul că băuse trei sferturi din cantitate mai înainte. În plus, la masă, după ce termina berea din sticlă, mai dorea şi câte 1-2 ţuici! Cam aşa s-au petrecut lucrurile în privinţa mâncării şi a băuturii.
Prof. Ion Oprea,
Râmnicu Vâlcea
