Povestea mea despre Cuviosul Gherontie a început de la discuţiile pe care le-am avut cu cei care l-au cunoscut de mai mult timp. M-au impresionat întâmplările şi mi-am dorit tare mult să îl cunosc. Dumnezeu a rânduit să am trei întâlniri cu acest om cu viaţă sfântă.
În anul 2014, în luna iulie, am poposit pentru câteva zile la Mănăstirea Tismana, într-un pelerinaj pe care îl făceam cu soţia mea şi cu băieţelul, care avea un an. Slujeam ca diacon atunci la slujbele care se ţineau la mănăstire. La un moment dat, un bătrânel care stătea în genunchi, mi-a spus în timp ce tămâiam: „Hristos a înviat!”. Ştiam că se foloseşte acest salut şi în afara perioadei pascale, însă m-a uimit că mi-a fost adresat chiar mie, într-un asemenea moment. Nu i-am răspuns atunci şi nici nu l-am mai văzut în biserică la următoarele slujbe.
După două-trei zile, Dumnezeu a rânduit să aflu că la mănăstire este şi Cuviosul Gherontie. Am rugat să fiu dus la dânsul, dar, iniţial, mi-a spus că nu mă poate primi că este bolnav. La a doua încercare ne-a primit. Am intrat în chilie. Era pe pat şi ne-a întâmpinat tot cu salutul pascal, dar într-o formă cu totul deosebită: „Hristos a înviat în sufletele noastre!”. S-a închinat de trei ori şi atunci mi-am amintit de chipul lui, bătrânelul care mă salutase în biserică. Acesta era Cuviosul, vestitorul Învierii Domnului în sufletele noastre! Băieţelul nostru a reacţionat neaşteptat de bine când l-a văzut. Cuviosul mi-a spus că este bolnav, că nu se poate da jos din pat şi mi-a cerut o sticlă cu apă să bea. În acel moment, mi-am adus aminte de cuvintele părintelui Dorin: „Părinte, când vă întâlniţi, daţi la o parte frunzele, ca să vedeţi roadele! El vă cere ceva, ca să vă rămână dator, să se roage pentru dumneavoastră.”
A urmat apoi un dialog aparent banal despre locul de naştere al soţiei, o localitate între Curtea de Argeş şi Câmpulung. Dânsul a zis: „Nu, pe drum spre Craiova!”. Mă gândeam atunci că pe orice drum din zonă se poate ajunge la Craiova… A avut dreptate, într-un fel, deoarece, la scurt timp, chiar aproape de Craiova ne-am schimbat planul: de la Mănăstirea Tismana am mers la Mănăstirea „Sfânta Ana” – Orşova şi apoi, din Craiova la Curtea de Argeş, fără ocolul prin Bucureşti, programat iniţial.
M-a întrebat cum mă cheamă şi, la rostirea prenumelui „George”, mi-a spus: „Ca pe George Enescu!”. Învăţasem de o vreme la pian piesa „Stejarul”, de Gavriil Musicescu, pe care a folosit-o George Enescu în „Rapsodia Română”. Mă miram în gând: „Uite ce asociere a găsit pentru numele meu de botez. Din atâtea variante, a ales-o pe aceasta, care se potrivea cu bucuria mea de a cânta la pian!”. Au urmat apoi lucruri obişnuite pentru dânsul: ne-a gâdilat pe mine şi pe fiul meu, ne-a făcut cruce. M-a impresionat felul în care făcea crucea: drept, frumos.
Aş fi stat mult acolo cu dânsul, pentru că simţeam că în jurul lui atmosfera era altfel. Îl vedeam pentru prima dată şi îl simţeam atât de apropiat…
Pr. George,
Bucureşti
