Prin anii 2011-2012 era o vreme în care cei de la catedrală ziceau: „Cuvioase, el se călugăreşte!”. Răspunsul era clar: „Nu, nu. Se căsătoreşte!”.
Altă dată, în timpul unei predici la catedrală, mă gândeam dacă să mă fac preot sau nu. Terminasem de câţiva ani teologia, lucrasem şi în asistenţă socială şi nu eram convins că preoţia e drumul meu. A venit Cuviosul Gherontie la mine şi mi-a spus: „Cuvioase, tu când te înveţi să vorbeşti aşa ca şi cuviosul care predică? Tu când te înveţi?”. Întrebarea lui era în contextul în care eu mă gândeam că nu cred că îmi doresc să mă fac preot. Avea tot timpul pastila în buzunar pentru orice afecţiune.
Întâlnirea cu Cuviosul m-a marcat şi într-un alt mod. De multe ori mi-amintesc cum se ruga şi îi pomenea pe toţi sfinţii. Asta mi-a rămas şi mie în suflet şi în felul de a mă ruga, mai ales cât am fost plecat din ţară. Chiar dacă nu aveam timp să îmi fac toată rugăciunea, cel puţin încercam să pomenesc cât mai mulţi sfinţi pe care îi ştiu. Tot de la el am învăţat asta. Când se ruga la bucătărie sau la catedrală, îi pomenea pe toţi sfinţii de care îşi amintea: dintre toţi, pe Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos şi, bineînţeles, pe sfinţii mari, sfinţii cunoscuţi. Asta am încercat să fac şi eu, să folosesc „reţeta” lui. Doar că el avea un dar deosebit!
Dacă Sfântul Siluan Athonitul ne spune că a avea Duhul Sfânt înseamnă să poţi să ierţi, atunci, prin analogie, eu cred că şi Cuviosul Gherontie a avut Duhul Sfânt drept călăuză în viaţa sa, deoarece îl vedeam că se ruga atât pentru cei care îl supărau cu vorbe neînţelepte, cât şi pentru cei care îi cereau ajutorul în a se ruga pentru ei.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a binecuvântat să îl cunosc pe Cuviosul Gherontie, deşi nu sunt vrednic. Prin rugăciunile şi sfaturile lui m-a întors la pocăinţă şi la ascultare de duhovnic şi, implicit, de Sfânta Biserică!
Pr. Mihail Cramba