L-am întâlnit de foarte multe ori prin Alba Iulia pe Cuviosul Gherontie, în special la catedrală, pentru că este locul unde eu merg la slujbe de pe la jumătatea anilor 1970. Aşa a rămas toată viaţa, cum l-am cunoscut atunci: umbla îmbrăcat simplu, cu o curea călugărească peste hainele sale mai lungi, de multe ori îmbrăcat subţire iarna, pentru că-şi dădea hainele la săraci.
De fiecare dată când venea la slujbă, mi-era drag să mă întâlnesc cu el. L-am văzut de la început ca un om respectuos şi rugător. Îi ofeream scaunul meu sau o pernuţă să şi-o pună sub genunchi, dar aproape de fiecare dată refuza. Foarte rar stătea câte puţin pe scaun, chiar şi la bătrâneţe. Când venea la slujbă, mergea de fiecare dată să se închine la icoane: la Sfântul Arhanghel Gavriil, la intrarea din dreapta în altar, apoi la Sfânta Ana, la Domnul Iisus Hristos, la icoana de pe tetrapod, şi tot aşa. După aceea se aşeza în genunchi, de obicei pe solee.
Nu de la început, dar după o vreme, l-am văzut că era foarte atent la copiii care veneau în preajma sa la slujbe, îi mângâia, le arăta cum să se închine, dar îi mai şi gâdila. Era respectat, dar nu toţi cei care se rugau în preajma lui îl înţelegeau sau îl acceptau aşa cum era el. Îmi amintesc de un moment, cu ani în urmă, când cineva îi tot spunea să stea liniştit la slujbe şi să nu se mai mişte prin catedrală… sau poate era vorba de copiii cu care mai vorbea Cuviosul. Nu ştiu exact ce au vorbit, dar l-am auzit pe Cuviosul că-i spune: „Să-ţi crească un corn în cap!”. Am rămas foarte surprins, nu era firea Cuviosului să vorbească aşa. Cred că a vrut să-i dea de înţeles că cel rău îl îndemna să-i facă reproşuri la slujbe. Sunt ani buni de atunci, persoana respectivă este bine, nu are nicio problemă, nu i-a crescut niciun corn în cap, dar nici grija Cuviosului n-a mai avut-o!
Când ieşea din catedrală, oamenii mai făceau milostenie cu el, dar imediat veneau cerşetorii să-i ceară şi el dădea până la ultimul bănuţ. Avea o batistă în care mai ţinea bani, îi dădea şi pe aceia. Îi spuneam, când vedeam că dă mai departe milostenia pe care o primeşte, să-i ţină, să se folosească el de ei. De multe ori erau grămadă în jurul lui, eu le mai spuneam să-l lase în pace, dar el zicea: „Lasă-i, să aibă şi ei!”.
Mie nu mi-a spun niciodată ceva aparte. Când trecea pe lângă mine zicea: „Mânca-te-ar raiul! Domnul să-ţi ajute!”. El a avut de la Dumnezeu o descoperire în privinţa mea şi mi-a dat de înţeles lucrul acesta. De multe ori, prin felul în care dădea mâna cu mine îmi amintea de un gest pe care îi făceam eu în tinereţe, pe care îl văzusem şi eu la tinerii de vârsta mea. Nu mă gândisem niciodată că ar putea să fie păcat, o luasem mai mult în glumă. Cuviosul mi-a arătat că unele lucruri din tinereţe le purtăm fără să ştim până la bătrâneţe!
Ioan Boca,
Alba Iulia
