I se spune Cuviosul, chiar dacă, în mod obişnuit, oamenii sunt numiţi cuvioşi abia după moartea lor – căci orice om, oricât ar fi de aproape de Dumnezeu, poate să cadă până în ultima clipă a vieţii sale.
El alerga cu paşi mari, bălăbănindu se pe picioarele ciolănoase, eu alergam cu paşi mărunţi mai, mai să izbucnesc în râs: nu îmi venea să cred că am putea să pierdem vaporul care ne adusese în insula Corfu. Şi cum alergam, ţinându ne de mână, mă gândeam că niciodată nu mă simţisem atât de liber. Era duminică, ziua Învierii, dar şi a libertăţii, cum îmi spunea mie inima.
Când am intrat în catedrala din Corfu, Sfânta Liturghie era în plină desfăşurare. Grecii stăteau serioşi, participând trup şi suflet la ea. M am aşezat în genunchi, alături de românii cu care plecasem în pelerinaj, atent să nu deranjez. Gherontie se apropie de mine, mă ia de mână şi mă aşază pe un scaun, fix lângă el. M am hotărât în sinea mea să fac ascultare, să mă las total în voia lui Gherontie. Şi nu ştiu cum, pe cei căi ascunse, a simţit că mă las ca un pui de pasăre în mâna sa. Se aplecă la urechea mea şi îmi zise şoptit: „Hai să ne împletim picioarele, să nu ne mai fie frig!”. Mi am întins în câş picioarele şi mi le am împletit cu ale lui.
Privind cu ochi obiectivi şi reci, scena era absurdă, dacă nu scandaloasă: doi bărbaţi stăteau cu picioarele împletite, în timp ce restul lumii căuta să se interiorizeze, abordând posturi cât mai evlavioase. Am simţit privirile şfichiuitoare ale grecilor, dar şi ale compatrioţilor mei. Într un sfârşit, ne am despletit picioarele şi ne am aşezat la rând să ne închinăm la moaştele Sfântului Spiridon. În timp ce îl ţineam pe Gherontie de mână, călugării care păzeau racla sfântului l au invitat în faţă, să se închine. Iar Gherontie m a tras şi pe mine, apendicele lui.
Notă explicativă: Povestirea la timpul prezent se explică prin faptul că acest text a fost aşternut pe hârtie încă din timpul vieţii Cuviosului Gherontie cel nebun pentru Hristos.
Ciprian Voicilă,
scriitor, sociolog la Muzeul Ţăranului Român
