Eram la Călineasă cu animalele, sus pe munte, la stână, iar într-o zi de duminică pe la ora 3-4 după amiaza s-a întâmplat ceva… eu cred că pentru că nu am respectat ziua Domnului şi am lucrat.
Să vă povestesc. Lunea trebuia să coborâm din munte să adunăm fânul şi mi-am zis: „Doamne, iartă-mă, că îi duminică, da’ fac brânză din laptele care s-a adunat ieri şi astăzi!”. În timp ce lucram, piatra pe care o pun pe ghioaba cu brânză, cam de 10 kg, mi-a căzut pe picior şi mi-a fracturat câteva oase. (Toată vara a fost acolo şi nu a căzut niciodată!). Cred că a fost rânduiala lui Dumnezeu ca să nu mai lucrez duminica, dar şi ca să îl întâlnesc pe Cuviosul Gherontie.
Am stat aşa până a doua zi, când a urcat cineva cu un ATV şi m-a coborât din munte. A fost atunci o mare minune! Un şurub de la o roată s-a desprins. Imaginaţi-vă ce înseamnă asta, coborând pe curbe din vârful muntelui. Dumnezeu a lucrat şi nu a sărit roata într-o curbă, că ne-am fi răsturnat pe coastă în jos şi sigur nu mai rămâneam în viaţă. Roata s-a desprins mai jos, pe loc drept. Am reuşit cumva să coborâm până la Gârda, de unde m-a luat Dorin Dig, cantorul de la biserică, cu maşina lui, şi m-a dus la spital la Câmpeni. Era şi soţul meu cu mine.
În timp ce mergeam, Dorin mi-a spus: „Ştii că-i Cuviosul Gherontie la mănăstire la Albac? Tot te-am auzit că vrei să îl mai întâlneşti o dată!”. Eu am mers mult la Mănăstirea Albac, până a fost autobuz de la noi de la Gârda, şi niciodată nu l-am întâlnit acolo pe Cuviosul. Tare m-am bucurat că s-a ivit ocazia.
Ne-am dus până la poartă, unde ne-am întâlnit cu maica Ioanichia, maica stareţă, şi i-am spus că am auzit că este venit Cuviosul la mănăstire şi tare mi-aş dori să îl întâlnesc. Atunci, maica stareţă a zis că merge să îl întrebe dacă mă primeşte. Cuviosul era în sala de mese, în trapeză, şi i-a răspuns: „Fata cu bolovanul! Să intre!”. Dumnezeu îi descoperise ce am păţit.
Când am intrat, a zis: „Moarte, binecuvântată eşti! Tot la un metru mă ocoleşti!”. Apoi s-a întors către soţul meu, care e şi el cantor la biserică, şi i-a zis: „Dacă pica roata jos, peste trei zile îmi cântai Aliluia la cap!”. Vorbea tot timpul ca despre el, dar de fapt nouă ni s-a întâmplat asta.
Soţul meu avea nişte probleme la un genunchi, că îi ieşise lichidul, dar nu a apucat să vorbească nimic cu Cuviosul despre asta. Şi numai ce auzim, în timp ce Cuviosul şi-a pus mâna pe picior şi a zis: „Uite, ce am aici! Mi-a ieşit lichidul de aici, de la oase! Mă dor genunchii! Mă dor picioarele! Da’ că nu prea stau destul de mult în genunchi la rugăciune! De-aia mă dor!”. Cuviosul ştia că soţul meu avea obiceiul să se roage stând în picioare.
A zis apoi către mine: „Vai, ce guriţă dulce ai!”. Nu ştiu de ce a zis aşa. Apoi l-a îmbrăţişat pe soţul meu, dar exact cu gesturile cum mă strânge el pe mine în braţe. S-a întors din nou spre mine şi m-a strâns de umeri, apoi şi-a lipit faţa de faţa mea şi cu atâta drag mi-a zis: „Tu, porumbiţo, ce să îţi spun? Ţie îţi spun o poezie, cu versuri ca de Mihai Eminescu: Natură, natură/ Şapte vieţi dacă-aş avea/ Tot nu te-aş putea cânta!”. Eu eram cu animalele în Călineasă şi atâta îmi plăcea să stau în natură cu vacile şi atâta îmi era de drag acolo, că, dacă aveam mâini să cuprind pădurea aceea, aş fi strâns-o în braţe! Nicăieri în lumea asta, în afară de biserică, eu nu am fost într-un loc mai minunat decât în pădure. Îmi place tare mult natura!
Ne-a mai spus şi alte lucruri, dar nu le ţin pe toate minte. I-am cerut să se roage pentru băieţii noştri, care au făcut teologia, să le rânduiască Dumnezeu fete bune şi credincioase. La sfârşit i-am dat bani, 50 de lei, şi i-a aruncat şi a zis: „Banii! Pentru bani facem tot! Alergăm după bani, ochii satanei!”.
Apoi am plecat, dar pe drum m-am tot gândit la cuvintele Cuviosului. A fost aşa cum a zis. Toată viaţa mea am avut încercări şi la un metru m-a ocolit moartea. Am făcut o dată septicemie, de două ori am făcut icter mecanic, am avut probleme cu tiroida şi am fost operată la Institutul Oncologic. Treisprezece ani am fost suspectă de cancer şi atâta am tras cu problemele astea şi numai Spovedania şi Sfânta Împărtăşanie m-au vindecat şi mi-au dispărut toţi nodulii pe care i-am avut. A fost lucrarea lui Dumnezeu în viaţa mea. Aşa a vrut, ca să mă ţină aproape de El în anii tinereţii. Asta am înţeles din ce mi-a spus Cuviosul, că mila lui Dumnezeu a fost cu mine şi a avut grijă de mine. Când moartea era la un metru de mine, Dumnezeu m-a scos. Cred că Dumnezeu nu pentru noi, ci pentru rugăciunile preoţilor şi ale călugărilor care Îl slujesc, face minuni, ca El să fie preaslăvit. Eu aşa cred, că Dumnezeu ne ajută nu pentru vrednicia noastră, că suntem păcătoşi, ci numai pentru că mergem la El, că aşa a zis: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!”.
Minunile au continuat şi cu piciorul fracturat. Când am ajuns la Câmpeni, doctorul mi-a făcut radiografie şi mi-a spus că va trebui să mi-l pună în ghips. I-am spus: „Domnule doctor, eu mă duc sus cu animalele, în munte, la stână. Eu trebuie să merg în grajd, să mulg vacile! Trebuie să mă ajutaţi cumva, că eu nu o să pot sta într-un loc. Eu trebuie să îmi fac treburile!”. Mi-a pus doar o faşă ghipsată. Noaptea care a urmat, am avut un vis atâta de minunat! A venit la mine la pat un medic atâta de frumos şi aşa frumos zâmbea. Eu l-am întrebat: „Dumneavoastră de unde sunteţi, domnu’ doctor?, că eu nu v-am mai văzut!”. El mi-a răspuns cu un zâmbet atâta de frumos: „Am venit să îţi vindec piciorul, să îţi pun oasele la loc!”. Eu aveam impresia că oasele sunt departe unul de altul şi dacă mă apasă mă doare şi mai tare şi îi spuneam: „Domnule doctor, numai atâta pot să vă spun că aşa mă doare, că nu pot suporta!”. M-a întrebat: „Şi cum vrei să îţi treacă?”. „Să nu mă doară şi să se vindece de la sine!”. Şi aşa a fost! Îmi amintesc că a pus mâna pe piciorul meu, apoi a plecat, fără să-mi spună cine este. M-am gândit că poate a fost sfântuţu Nectarie, că am mare evlavie la el.
Mi-am cumpărat nişte papuci de casă mai mari şi a doua zi m-am dus aşa, sus la stână, iar acolo mi-am făcut treburile: am muls vacile, le-am rânit. A fost ajutorul lui Dumnezeu că am putut călca pe picior din prima zi. Nu zic că nu m-a mai durut deloc, dar nu foarte tare. Atâta m-am tot gândit şi am zis: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!”, să pot eu merge cu piciorul cu talpa ruptă, să îmi pot face treburile.
La trei săptămâni, nu m-a mai durut deloc şi am început să merg pe munte după afine şi să fac sirop şi dulceaţă să le vând. Şi ziceau oamenii: „Asta n-o avut piciorul rupt, că de era rupt, la trei săptămâni nu putea merge după afine!”. Aproape că nu mai ştiu care a fost rupt, că nu m-a mai durut deloc.
Aurelia Matei, Gârda
