Fratele Gheorghe, cum îi spuneam de obicei, venea des la noi, la Rupea, deoarece tatăl meu, părintele Gheorghe Opriş, atunci protopop, îl primea cu bucurie.
Mi-l amintesc de prin anii de dinainte de 1980, când eram la liceu, venea şi jucam împreună fotbal. Ne fixam două porţi şi ne jucam doar noi doi, eu cu fratele Gheorghe. Era abil şi rapid în reacţii. Printre pase mă întreba de şcoală: „Măi, frate, dar tu ce faci toată ziua?” „Frate Gheorghe, mă duc la şcoală.” „Ce înveţi tu acolo? Da’ la ce şcoală te duci?” „La liceu.” „Ce fel de liceu?” „Liceu teoretic.” „Teoretic? Şi-apoi acolo vă învaţă teoria chibritului?” „Apoi, cam aşa…”.
Tot în acea perioadă m-a întrebat dacă am citit cartea despre minunile de la Maglavit. Eu nici nu ştiam despre ce este vorba şi l-am întrebat pe tata. Fratele Gheorghe mi-a adus cartea şi am citit despre minunile de acolo. După aceea, umbla cu cartea respectivă în traistă. Nu ştiu dacă a fost acolo, pentru că nu am discutat despre asta.
Într-una din zile, a fost la slujbă şi şi-a lăsat plasa în biserică. Biserica la care a slujit tata este într-o zonă cu case, pe un teren uşor în pantă, pe o stradă destul de lungă. Deasupra bisericii este o altă stradă, într-o zonă cu blocuri. Fratele Gheorghe s-a întors să îşi recupereze plasa şi să se roage, cum mai făcuse şi altă dată. Stătea mult în biserică. Atunci, ca să nu mai ocolească pentru a intra pe poartă, a sărit gardul de deasupra bisericii. Cineva dintre vecini, a sunat la Miliţie şi a anunţat că un om a intrat în biserică prin efracţie. Tata a aflat (nu ştiu dacă i-a spus cineva ori l-au sunat de la secţie), a mers repede acolo, dar ajunsese prea târziu. Când a venit acasă era foarte tulburat şi ne-a spus: „Cred că l-au bătut pe Gheorghe, că era tot roşu la faţă şi supărat, când am ajuns eu. Nu vorbea!”. Îi ziceau „Călugărul!”. „A intrat călugărul în biserică!” – aşa mi-a spus tata că i-au spus miliţienii.
Fratele Gheorghe umbla simplu, modest, mergea de la o mănăstire la alta. Ştiu că erau în Rupea şi familii de (neo)protestanţi care îl primeau să doarmă la ei. Ne spunea despre ei că sunt fraţii noştri. Tata vorbise pe la Mănăstirea Sâmbăta să îl primească acolo, dar el nu stătea într-un loc. Intervenise tata şi cu pensia şi ştiu că îi venea acasă la Viscri, la casa părintească. Am mai surprins discuţii dintre tata şi fratele Gheorghe, care îi spunea că a fost în cutare loc, la nu ştiu ce cuvios de la care îi transmitea salutări. Se înţelegeau amândoi.
L-am întâlnit la Mănăstirea Cozia, dar nu părea că este de-al casei, ci cred că era şi el în trecere. Ultima dată l-am văzut la înmormântarea unchiului meu, Ioan-Corneliu, în Dridif. Am rămas surprins că a venit sute de kilometri pentru a fi alături de familia noastră şi, mai mult, o parte din drumul spre cimitir a mers ţinându-l de braţ pe părintele Dorin!
Mi-a spus vărul meu că şi pentru tata s-a rugat ani la rând după ce a trecut la Domnul, pomenindu-l cu numele în fiecare zi!
Mihai Opriş
