Cuviosul Gherontie era la noi de câteva săptămâni. Avea camera lui în pensiunea părinţilor mei, dar peste zi mai stătea prin curte sau prin restaurant şi îşi făcea lucrarea printre oameni.
Într-una din zile, un grup de copii care tocmai terminaseră clasa a IV-a au organizat o petrecere. La un moment dat, Cuviosul a intrat în bucătărie pe uşa din spatele clădirii şi a auzit muzica dată mai tare. A întrebat ce se întâmplă, s-a dus val-vârtej în sala în care se ţinea petrecerea şi i-a spus pe un ton apăsat celui care se ocupa de muzică să dea volumul mai încet. Părinţii copiilor au rămas fără cuvinte. Copiii ieşiseră afară să se joace. Cuviosul a ieşit după ei şi s-a aşezat în genunchi. Acest lucru i-a atras ca un magnet. Apoi a început dialogul: „Ştiţi rugăciuni?” „Ce rugăciuni ştiţi?”. Şi copiii au început să se roage. Le-a vorbit apoi despre Dumnezeu, despre importanţa sufletului. La un moment dat, o fetiţă a început să plângă, spunând tuturor: „Omul acesta mi-a schimbat viaţa!”. Un băiat le-a spus tuturor că în momentul în care Cuviosul i-a pus mâna pe cap a simţit o căldură care i-a pătruns în trup. Am aflat de la fosta lui învăţătoare că şi acum, după doi ani, povesteşte cu emoţie despre această experienţă, trăită în anul 2017.
După acest episod, copiii nu au mai dorit să danseze sau să asculte muzică. Au început să îi întrebe pe copiii noştri despre Cuviosul şi erau foarte uimiţi de ceea ce auzeau. S-au jucat frumos, până la sfârşit, spre nedumerirea şi uşor nemulţumirea părinţilor lor, cărora li s-a părut că au organizat cam degeaba petrecerea.
Cât de puţin ştim noi, părinţii, ce înseamnă o adevărată educaţie! Cuviosul, cu harul lui, le-a umplut sufletul de bucurie sfântă, de adevărată bucurie, iar pentru copii lucrul acesta a fost cel mai important!
Anca Trifa
