(Cuviosul Gherontie la Petra, în Iordania, 2013)
Mi-a ajutat Dumnezeu să merg şi eu într-un pelerinaj în Ţara Sfântă, într-un grup din care a făcut parte şi Cuviosul Gherontie. Era luna octombrie 2013. Programul includea şi vizitarea cetăţii antice Petra, în Iordania.
Am mers mult pe jos, vreo 7 km, iar pentru mine a fost foarte obositor în condiţiile de atunci. La întoarcere, simţeam că nu mai pot să merg. Avusesem în urmă cu câţiva ani o operaţie şi îmi era greu să merg aşa de mult, pe un drum accidentat. Am ajuns la autocar cu chiu cu vai şi am mers la cazare la hotel. Eram cinci maici şi ne-am dus împreună la masă. Aşa s-a nimerit, pentru că de obicei mergeam unde găseam loc. Ne-am spus rugăciunea şi ne-am aşezat. Una dintre maici a întârziat. Între timp, a venit Cuviosul cu domnul Sorin, doamna Carmen şi s-au aşezat la altă masă, lângă noi. Cuviosul zice către noi: „Faceţi-vă rugăciunea!”. Eu, cum eram cu picioarele de abia mai stăteam, i-am zis: „Noi ne-am făcut rugăciunea!”. Cuviosul a insistat: „Ridicaţi-vă şi ziceţi rugăciunea!”. Eu, din nou i-am spus: „Cuviosule, noi am zis rugăciunea!”.
În timpul dialogului nostru ajunsese şi maica ce a întârziat şi a zis ea rugăciunea. Cuviosul s-a uitat la mine, mi-a aruncat o privire, mi-a făcut semn cu degetul şi a zis: „L-ai supărat pe Dumnezeu! O să vezi!”. Eu m-am şi enervat atunci, mai ales că aveam şi problema aceasta cu piciorul, şi mă gândeam că, uite, ce mi-a zis Cuviosul! Mă uitam la dânsul şi, în gândul meu ziceam: „Dacă eşti aşa un mare sfânt, înseamnă că eşti şi iubitor de oameni! Nu ai văzut că eu de obosită nu m-am mai putut ridica, nu din lene?!”. După mine, aveam dreptate. Niciodată nu mi-a fost frică de Cuviosul, din contră. Tot timpul îmi era drag să vorbesc cu el. Atunci însă am simţit o frică şi am avut o presimţire că o să mi se întâmple ceva rău. Prima dată în viaţa mea am simţit că o s-o încasez.
A doua zi, am ajuns pe la muntele Nebo. Eu filmam, am văzut că era o treaptă, dar aceasta a fost mai înaltă decât am calculat. Am ridicat piciorul, dar nu cât a trebuit şi, bineînţeles, că am căzut. Mi-a fost foarte frică, pentru că am crezut că s-a întâmplat ceva la operaţie. Am fost şi şocată, mă şi durea… Maica ce era lângă mine s-a dus repede la Cuviosul, i-a spus că am căzut, iar dânsul i-a spus: „Nu a păţit nimic. Spune-i că nu a păţit nimic la operaţie!”. A venit maica şi mi-a spus. Eu m-am gândit la ce s-a întâmplat seara şi am fost conştientă că s-a rugat Cuviosul pentru mine, că altfel o păţeam rău de tot. Slavă Domnului că am rămas cu un pic de durere şi cu o sperietură!
M-am gândit că, cine ştie de ce Cuviosul a insistat să ne rugăm în acel moment. Gândul meu este că a vrut să facem o mărturisire de credinţă creştină într-o ţară musulmană. Prin faptul că eu m-am împotrivit, cred că le-am influenţat şi pe celelalte maici. Cuviosul nu degeaba ne-a spus să ne ridicăm la rugăciune! (m.A.)
