Prima dată mi-a fost frică să îl văd. Auzisem că ştie şi vede, că simte omul. Îmi spuneam: „Nu vreau să îl văd! Nu vreau să mă vadă!”, deşi îmi doream asta. Îmi era frică şi ruşine că o să spună tot despre mine şi ce o să zică ceilalţi?
Nu-mi mai aduc aminte când a fost prima întâlnire, dar ştiu că mi-a adus în suflet bucurie şi har şi de atunci l-am tot dorit în preajma mea. Să mai vorbesc, să-l mai văd. La un moment dat l-am căutat, deoarece vroiam să se roage pentru mine într-o problemă foarte importantă. Era găzduit la cineva. Când am ajuns, stătea în pat, sub plapumă şi făcea pe bolnavul: „Nu mai pot! Vai, mi-e rău!” A cerut un ceai cu puţină ţuică, în care a băgat mai multe grisine. Când l-a primit, mi l-a dat mie să îl beau. Apoi mi-a spus să mă rog că poate o să mi se rezolve problema.
La câteva zile m-am îmbolnăvit. Am tratat boala cu superficialitate, încât am ajuns în spital cu septicemie. Cred că, în primul rând, Cuviosul mi-a arătat suferinţa prin care urma să trec şi, în al doilea rând, mi-a oferit un „tratament” care a făcut ca boala să nu se agraveze şi mai mult. În plus, rezolvarea problemei pentru care l-am căutat pe Cuviosul, cel puţin pentru o perioadă, a stat tocmai în efectele asupra mea şi a celor din jur pe care le-a avut boala prin care am trecut.
Am înţeles din aceasta că ar trebui să fiu mai atentă la ce se întâmplă cu mine, pentru că, de multe ori, tocmai în felul în care vine suferinţa şi în modul în care reuşesc să mi-o asum stă răspunsul la întrebările rostite sau nu. (Ionica G., Buzău)
