Pe Cuviosul Gherontie l-am întâlnit de câteva ori şi, de fiecare dată, mă bucura prezenţa lui. Simplul fapt de a-l vedea îţi dădea o stare de bine. Avea un fel de a fi care te impresiona. Era simplu în vorbire şi avea naivitatea unui copil. Vedea în jur frumuseţea lucrurilor simple. Am simţit că asta vrea să vedem şi noi. Să privim mai des cerul, să ne bucurăm de lumina zilei, de gingăşia unei flori, pentru că, să recunoaştem, am cam uitat să facem asta. De multe ori vorbea în versuri scurte, dar pline de înţeles şi avea întotdeauna un cuvânt să te încurajeze.
Odată eram foarte bolnavă şi, auzind că nu e departe, am vrut să merg la el, să stau de vorbă, să-i spun ce mi se întâmplă şi să-l întreb ce să fac. Eram foarte tristă şi am sunat înainte la cei care-l găzduiau. Mi-a răspuns cineva şi i-am spus ca aş dori să vorbesc cu Cuviosul. L-a chemat la telefon şi i-am auzit glasul, dar întârzia să vină să vorbească cu mine. Persoana insista spunându-i că este cineva care-l caută. După ceva timp, a venit şi mi-a spus că îl doare capul şi că ameţeşte – exact simptomele mele. Zicea că le are el. Am înţeles mai târziu că era o chestiune de răbdare, mi-a spus-o şi cu întârzierea la telefon. Asta trebuia. Să am răbdare. Am fost apoi şi la un medic şi acum sunt bine, mulţumesc Domnului.
L-am căutat nu doar o dată şi nu doar în oraşul meu. Mi-a dăruit, ca şi altora, picturi. Una dintre ele am luat-o în peregrinările mele prin Apus, iar acum se află în locul care a devenit casa mea.
Ce am simţit deosebit, de fiecare dată când l-am întâlnit, era faptul că, deşi ştiam că sufletul mi-era murdar şi nu-mi doream să fie văzut aşa de nimeni, nu mă simţeam judecată, era ca şi cum toate lucrurile din sufletul meu erau la vedere şi Cuviosul ştia să mă încurajeze. Întotdeauna, după o întâlnire cu el, eram mai liniştită, mai luminată. Era ca şi cum mi-ar fi spus: Dumnezeu ne iubeşte cu toate ale noastre… (Luana D.)
